machetedidactice.com

Ochii din palme sau cum am despicat noi simțurile-n patru

Fluturașii ajunși în Grupa Mare au ajuns iar la simțuri. În al treilea an de când mă întâlnesc cu ei, despicarea simțurilor în patru a devenit o provocare căreia nu mă mai satur să-i dau curs. Informațiile sunt mai complexe, vocabularul lor mai bogat, abilitățile lor motrice la fel. Așadar, paleta pe care o pot desfășura în fața lor are nuanțe noi, la fel cum și culorile din pensoanele lor sunt mai vivante.

Simțurile îi ajută pe oameni și alte animale să reacționeze la schimbările din mediul înconjurător și din interiorul corpului lor. După ce corpul preia informații senzoriale, celulele senzoriale trimit informațiile către creier. Celulele de simț sunt numite și receptori. Informația călătorește de la receptori la creier prin nervi. Creierul se gândește la informații și apoi face corpul să reacționeze la acestea.

Cele cinci simțuri de bază sunt văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul.
Ochii simt vederea.
Urechile simt sunetele.
Pielea simte atingerea.
Pe limbă, receptorii gustativi se găsesc în structuri numite papilele gustative. Ele identifică gusturi dulci, sărate, acrișoare, amare.
Nasul detectează mirosurile. Receptorii din nas ajută și la simțul gustului.

Pe lângă cele cinci simțuri de bază, aproape toate animalele simt mișcarea, căldura, frigul, presiunea, durerea și echilibrul.
Pe toate le-am trecut în revistă exemplificând, la fiecare în parte, cu mai multe amănunte și exemple din viața pe care noi o parcurgem. Unii dintre copii sunt foarte activi, au mereu câte ceva de povestit de la ei din curte, din camera lor ori de pe unde mai călătoresc. Alții sunt mai rezervați, cuvintele neputând ieși din interiorul lor, ascunzându-se din motive mai mult sau mai puțin cunoscute.
Atunci când ai în fața ta aproape treizeci de copii ai parte de o provocare pe care mulți dintre părinții de acasă nici nu o pot înțelege. Ce anume semnifică asta și cum se poate comunica, lucra, juca cu ei în condițiile în care fiecare dorește să participe individual. Această stare cere timp, copiii comportându-se diferit, iar tu, cel din fața lor, trebuind a te mula pe comportamentul fiecăruia în parte. Problema nu e la tine, adult, ci la cei mici care după ce au răspuns nu mai au răbdarea necesară de a aștepta ca și colegii lor, fiecare în parte, să o facă. Așadar, cum procedezi ca să-l ții acolo, cu tine atent la ce se vorbește după ce el și-a „făcut numărul”?

Ar fi minunat ca fiecare părinte să aibă parte de o interacțiune de acest gen, venind la grădiniță pentru a face o activitate cu toți. Având și cealaltă parte a situației, acesta va putea completa cu elementele necesare tabloului în care este și el implicat prin prezența propriului copil. În fine, suprapopularea grupelor e o problemă pe care nici o autoritate abilitată nu dorește a o rezolva cu adevărat.

În ceea ce mă privește singurul regret care mă încearcă în atare situații este acela de a nu dispune de timpul necesar interacțiunii individuale cu fiecare copil, ei având nevoi diferite și timpi de reacție la fel de diferiți.

În această grupă, rutina pe care am dezvoltat-o de-a lungul anilor face ca activitățile să se desfășoare într-un anumit ritm, copiii fiind în cunoștință de cauză cu ceea ce se va întâmpla, curioși să descopere secvențele de activitate noi și provocările aduse de acestea. Ele sunt din toate domeniile aflate în programa lor.

Și de data aceasta am citit, povestit, reamintit, socotit, dansat, mișcat. Totul cu o energie debordantă, cu râsete și plânsete pe alocuri, cu nerăbdare și curiozitatea caracteristică unor copilași de 5 ani.

Povestea care s-a auzit s-a numit Lumea pe dos și face parte din cartea Povești pe nerăsuflate de Adriana Ștefan.
Am subliniat din ea ce anume se potrivea cu tema noastră cei mici fiind intrigați și amuzați de acest scenariu. Dacă o s-o ascultați veți vedea cum s-a potrivit cu tema de astăzi și ce conexiuni am putut realiza.

Pentru că mâinile sunt considerate a doua pereche de ochi, am parcurs un experiment cu copiii. I-am legat la ochi și i-am invitat să spună/descrie ce au primit în palmele lor. Marea majoritate s-a priceput în a descrie obiectele pe care le-au primit, unele dintre ele destul de bizare (lipbalm, mascara, cuiul cu care se închide pătuțul etc) asta demonstrându-le faptul că mâinile „văd”.

În ceea ce privește atingerea i-am provocat la un joc. De îndemânare și atenție. A fost așa o nebunie că urechile noastre au prins manifestări în care decibelii erau grămadă.

Dacă tot aveam paharele în față le-am folosit la o activitate matematică. Le-am așezat în așa fel încât să putem număra crescător-descrescător, să identificăm poziții spațiale, să spunem care este primul, ultimul ori al treilea și al șaptelea. Am reușit să fac de așa natură ca să vină toți individual lucru care nu ar fi fost posibil fără ajutorul doamnei Mihaela cea cu care am făcut echipă.

Cum a fost? Am petrecut timp cu folos! Repetăm.

Lasă un răspuns