După ce am dat târcoale acestui scriitor multă vreme, iată că a ajuns în fața ochilor și fizic, iar acum, că am terminat lectura, nu înțeleg de ce a sosit atât de greu și de ce mi-a luat atât de mult timp să-l descopăr.
Polonezul de J.M. Coetzee este povestit din perspectiva Beatrizei, o locuitoare a Barcelonei care devine fixația pianistului în vârstă Wittold Walczykiecz. Deși Beatriz pare să-l găsească pe pianistă absolut neimpresionant și aproape odios, ea își permite să se lase cufundată în lumea lui.
Întâlnirea dintre ei are loc atunci când Wittold vine la Barcelona pentru un recital iar Beatriz, ca o favoare pentru cea mai bună prietenă a ei, care a aranjat vizita polonezului, este rugată să fie gazda pianistului după concertul acestuia. Această cerere nu este întâmpinată de ea cu plăcere, dar devine puțin mai suportabilă datorită câtorva colegi care li se alătură la cină. Nu-i place muzica polonezului, interpretarea pe care o dă lui Chopin, îndurând seara, fiind recunoscătoare atunci când se sfârșește.
După vizita sa, Wittold îi trimite Beatrizei un CD cu muzica lui și aranjează să se vadă din nou, predând lecții la Girona la conservator. Acesta este începutul declarațiilor de dragoste ale lui Wittold pentru ea, care includ o invitație de a merge cu el în Brazilia.
Mi-au trebuit câteva ore din noapte pentru a citit această poveste care m-a pus pe gânduri într-un mod pe care nu-l pot descrie, cartea oferindu-mi un sentiment general de a privi pe cineva care încearcă să controleze un dans al zmeului de hârtie în timpul unui uragan.
În tinerețe își urma impulsurile fără să stea pe gânduri. Avea încredere în inima ei. Da, spunea inima. Sau Nu. Dar (slavă Domnului!) nu mai e tânără. E mai înțeleaptă. Mai prudentă. Vede lucrurile așa cum sunt.
Ce vede în cazul polonezului? Vede un bărbat la capătul carierei lui, împins de nevoie sau circumstanțe să accepte o îndeletnicire care altădată ar fi fost sub nivelul lui (Conservatorul Felip Pedrell nu este o instituție foarte apreciată), un bărbat care, pomenindu-se singur și însingurat într-un oraș pustiu, îți încearcă norocul cu o femeie cu care și-a încrucișat cândva drumurile. Dacă ea ar răspunde, ce-ar zice asta despre ea? Mai precis, ce zice despre ea faptul că bărbatul se așteaptă la un răspuns din partea ei? (pagina 37)
Am fost intrigată de relația dintre urmăritor și urmărit, așa cum m-a mâhnit atitudinea Beatrizei față de Wittold. În ciuda faptului că spune de mai multe ori că nu-și dorește o relație cu el, femeia procedează complet diferit fiind intrigată de afecțiunea pe care pianistul i-o arată.
De ce ea? Pare să aibă o fixație pe Dante-Beatrice, iar obsesia lui pentru ea îi schimbă viața. Și a ei de asemenea. Dragostea și arta pot face asta.
Polonezul este o carte care va rămâne multă vreme lângă mine, știu asta. Îmi voi învârti în cap întrebările despre motivațiile lui Beatriz. Pentru mine este trist. Și poate și pentru ea. Aceasta este viața? Sperăm în secret că viața – și oamenii pe care îi iubim sau cu care avem relații – vor fi mai incitante, mai vibrante și mai excepționale decât ei? Care este acceptarea noastră față de obișnuit?
Mai întâi femeia îi dă bătăi de cap, urmată curând de bărbat.
