Nicicând începutul de vară n-a fost așa cum îl percep pe acesta. E atâta bogăție care pur și simplu priviștește și pe care n-o bagă în seamă atât de multă lume cât ar trebui încât copacii au crengile împovărate de prea mult rod, așa cum au toate plantele fără excepție.
Tufele de zmeură zici că sunt lovite de pojar așa de multe buline roșii se văd iar vișinii nu știu cum să te ademenească pentru a încerca și ceva acru nu doar dulce.
Toate s-au copt atât de repede, ploile din ultimile zile lustruind fiecare fruct în parte pentru a fi cules și mâncat ori transformat în dulceață, gem ori compot și pus la borcan pentru iarna ce vine. Atunci, când amintirile verii vor reapare, gustul lor va fi la îndemână alături și de întregul proces de fabricație nelipsit de farmecul lui.
M-am tot întrebat ce anume mă determină să simt asta și răspunsul nu a întârziat să apară: fără putință de tăgadă că e un an bogat, plin de rod însă acum eu am acces la toată aceasta desfășurare de forțe cum n-am avut niciodată la acest nivel și intensitate. Ori eu îmi căptușesc fiecare celulă pe care o dibui cu aceste arome pentru a avea de unde să-mi ostoesc trupul și mintea atunci când va fi frig și gri. Pentru că vară nu ține mult, e ca o efemeridă.
