Nu neapărat promovarea pe care am tot citit-o la oamenii care contează a făcut ca eu să merg în sala de cinema. Într-un zi lucrătoare, după masă, moment în care lumea serioasă face altceva, eu mi-am luat bilet și am intrat într-o sală care s-a dovedit a fi numai a mea.
Am trăit un deja vu iar dacă am auzit de vizionări cu 8 oameni ori cu 10 în ceea ce mă privește am fost doar eu cu mine.
De fiecare dată mă încearcă un sentiment ciudat în care sunt amestecate tot felul de stări de la bucurie la mirare până la tristețe. Tristețea de a nu fi mai multă lume interesată de actul artistic. Mirarea de a nu fi oamenii interesați de o producție românească. Și dacă vor fi voci care să spună că după ’89 filmele produse la noi au fost de o calitate slabă vor avea dreptate parțial. De la sonor la imagine și multe altele care alcătuiesc o peliculă, avem multe exemple care nu au ieșit foarte bine acest fapt alungând spectatorii din cinematografe însă nu e cazul acum, la „Anul Nou care n-a fost”. Mie mi-a fost teamă să nu cumva să adorm mai ales că eram singură și nu ar fi fost nici o problemă, puteam să și sforăi ori să dorm cu gura deschisă, dar nu a fost cazul.
Având parte de o distribuție remarcabilă, de profesioniști care au surprins cu multă acuratețe o zi din secolul trecut și nu orice zi, un sonor care nu mi-a zgâriat urechile și o imagine exact așa cum trebuia să fie pentru a intra în atmosferă, acest film are toate atuurile de a fi vizionat.
Eu sunt decrețel, am trăit 21 de ani în comunism și știu exact cum a fost, știu exact cum a fost în pătrățica mea. A fost frig, întuneric, cu multe lipsuri însă nu atât de rău cum a fost în cazul altora. Dar atmosfera, felul cum arătau magazinele, cozile, lipsa cărților din librarii, lipsa produselor de bază asta nu am cum uita. Au fost multe cadre în film în care am regăsit obiecte pe care le-am folosit ani de zile amintind doar de feonul cu „urechile” portocalii. Aproape am întins mână după el pentru că l-am avut și folosit ani de zile.
Acțiunea e ca un puzzle în care mai multe destine se întrepătrund fiecare cu frământările și visurile lor. Atmosfera filmului este una strivită de frică și disperare, actrița care trebuie s-o înlocuiască pe cea fugită fiind cea ajunsă la starea de supraplin la fel ca și mama securistului. Apropo, m-a bucurat atât de mult că tentativa ei de suicid a eșuat în egala măsură în care m-a întristat faptul că fiul regizorului a fost prins de vameși.
Nici celelalte personaje nu sunt de neglijat, jocul lor completând puzzle-ul de care pomeneam mai sus.
Iar finalul, finalul e apoteotic! Mi-a fugit gândul și la dansul pe care Maya Plisetskaya l-a făcut pe masa rotundă înconjurată fiind de o grămadă de bărbați coregrafia fiind semnată de Maurice Bejart.
Ce-ar mai fi de spus? Doar un îndemn pentru a nu rata filmul în așteptarea de a fi vizionat pe vreo platformă de streaming. Nu e la fel pentru că sala de cinematograf are farmecul ei.
