Aș vrea să pot scrie ceea ce simt față de natură. Așa cum o văd eu zi de zi.
Uneori, de la fereastră, privesc cât pot cuprinde cu ochii în spațiul care se desfășoară în fața mea, copacii și verdele aflat printre betoane spunând povești diferite, în care se întrepătrund oameni, zgomotele făcute de ei și trăirile care răzbat prin ochiurile de geam deschise.
Alteori, merg în mijlocul ei, atunci poveștile fiind din alt registru, cu arome aparte și zgomote pe care le aud dacă nu sunt oameni ori mașini care să le perturbe. Multitudinea lor reprezintă pentru mine un joc, un soi de ghicitori cărora mă străduiesc să le dau răspunsul corect. În aceste momente toate simțurile sunt ascuțite pentru a prinde cât mai mult fie că e vizual, olfactiv, tactil ori auditiv.
Am avut fericirea și bucuria de a auzi și anul acesta sunetul scos de frunze atunci când se sparg mugurii, e ca un icnet scurt, o pocnitură cu o sonoritate aparte care nu-mi era străină. Cel mai bine, clar, am auzit-o în pădurea de la Codrii Pașcanilor atunci când drumurile mele treceau pe acolo cu o frecvență care acum îmi lipsește.
Păsăretul prezent acolo, la Nada Florilor, e atât de ocupat și zgomotos, că nu mai încape nici un sunet între. Doar când el ia o pauză celelalte mai au o șansă.
O surpriză a venit și de departe, de la prietena mea, Alina, cea care ieri a fost pe dealul Lempeșului și mi-a trimis imagini cu dedițelul (Pulsatilla vulgaris), cel pe care am avut bucuria să-l văd în splendoarea lui anul trecut, când pe vremea asta eram la Brașov.
Voi încerca să merg cât de des pot în natură pentru a recupera din timpul în care sănătatea nu mi-a permis să o fac. Chiar dacă în aceste ieșiri sunt de cele mai multe ori singură, asta nu are așa o mare importanță, făcând asta de ani de zile, existând învățul. Și nici nu-s singură, personajele din cărțile pe care le citesc, însoțindu-mă.
