Campania asta a scuturat lumea din temelii. Lumea românească că la ea mă refer. Multă patimă, limbaj contondent, sentimente venite dinspre unii despre care credeai altceva. Credeai că simt pentru tine altceva. Că te percep exact așa cum ești nu distorsionat, că pricep mesajele pe care le transmiți.
Poate e din pricina nervilor.
Poate e din cauza faptului că vibrațiile nu se armonizează.
Poate e din oboseală.
Poate că e dintr-un cumul adunat în timp.
Nu știu dacă e o singură cauză ori mai multe, dar știu cum se simte. Iar atunci când vine de unde nu te aștepți, și nici măcar nu e adevărat, doare tare.
În fine, pot fi de acord că nu ești de acord cu mine însă țin mult la cuvintele pe care le folosești și la modul cum le transmiți.
Când nu e despre viermuiala campaniei e despre viața care curge printre ea. Aceleași preocupări dar adresate altui public. Aceeași pasiune și dedicare. Aceeași prudență și teamă de a nu dezamăgi în primul rând pe mine. Mai puțin timp pentru mine personal, strict pentru mine personal.
Teancurile de cărți se tot înalță. Cele din dormitor cred că au prioritate mustăcind, dar ce cred ele e problema lor. Pianul și-a coborât pleoapele pentru a le găzdui pentru că el mereu a înțeles. Timpul mi-a rămas atât de mic încât mă îngrozește. Dacă mă uit la mine și sunt corectă, mă împuținez și eu ușor ușor. În nebunia asta din jurul meu încerc să-mi păstrez echilibrul minunându-mă de cei care au tupeu infinit, fiind lipsiți de simțul ridicolului defilând, precum împăratul gol, cu el la vedere. Mereu mi-a fost teama de ridicol. Mereu.
Mă mobilizez să nu mă alterez, căutând răspunsuri la cei avizați, pregătiți, civilizați.
Citesc în continuare.
Zilnic.
Nu atât cât mi-aș dori.
Dar nu abandonez. Nicicum.
