Unele povești nu cer să fie spuse, ci simțite. Se nasc din tăceri și rămân în ele, până când cineva are curajul să le scoată la lumină. Aceasta este una dintre ele. Despre amintiri care n-au plecat niciodată, despre iubiri care n-au știut cum să rămână și despre zidurile care ne apără… sau ne închid.
A apărut de nicăieri, deși fusese acolo mereu – umbra tăcută a unui trecut ce refuza să se stingă. Hrănindu-se ani la rând din amintiri, crescuse în tăcere, până când chiar ele, amintirile, au început să strige cu o voce hotărâtă:
„Nu se mai poate. E timpul să trăiești!”
Și totuși, nu au părăsit-o. Oricât le-a îndepărtat, le-a rănit sau le-a renegat, au rămas acolo. Poate pentru că știau: dintre cei doi, doar ea le putea păstra în siguranță. Sau poate… nu?
Cum arată amintirile ei?
Tinere. Nebune. Colorate de râsete, de freamăt, de emoții nefiltrate. Uneori dansau haotic, alteori se lăsau cuprinse de ploi de vară care miroseau a iarbă crudă și pământ cald. Se scăldau în lumina privirilor furate, purtau în piept dangătul unui clopot nevăzut, dar auzit – în inimă.
În inimi.
Existau dimineți în care micul dejun era gustat în mers, cu iubirea curgând pe marginea ceștii de cafea. Și răsărituri ce ardeau cerul, vara, cu promisiuni pe care nimeni nu mai avea curajul să le creadă.
A fost și durere? Da, mai multă decât ar fi trebuit. Dar în acel moment, fericirea o topea, o acoperea cu un strat dens, ca murgul care înghite pământul ca s-o salveze pe Cosânzeana. Diferența? Aici, murgul n-a venit. Nici măcar o mârțoagă. Povestea s-a rupt undeva între pagini. Poate că lipsea jarul din care se nasc miracolele. Caii putere? Au alergat mii de kilometri, au încercat imposibilul. Uneori au reușit. Dar imposibilul nu e prieten cu constanța.
Clipe.
Frânturi.
Amăgiri dulci, greu de uitat.
Cum arată amintirile lor?
Ca primăveri crude, cu păduri de muguri curioși și trădători. Ca veri fierbinți, cu valuri care clipesc și fură imagini. Ca toamne ruginii, prea pline și prea conștiente de frumusețea lor. Și ca ierni tăcute, înghețate, ce au îmbrățișat totul într-o criogenie a speranței.
Pentru mai târziu.
Pentru „poate cândva”.
Pentru „totul”.
Cum se vede o iubire de departe?
Poate că nu mai contează. Nu contează cum arată, pentru că ea știe cum se simte. Și e al naibii de intens. O simte ca pe o frică surdă, rece, care o încremenește. Frica de a nu pierde și ultima urmă a ceea ce a fost. Frica de a nu rămâne nici măcar cu amintirea amintirii.
Dar mai ales, frica de ea însăși.
Ea, cea vulnerabilă, închisă în ziduri ridicate cu grijă și teamă, peste care n-a mai trecut nimeni. Uneori, nici ea.
Ea, cea care trăiește într-un bol de sticlă, cu cărți ca aliați și pasiuni drept colac de salvare. Copiii – singurele ființe care îi pot atinge sufletul fără să-i frângă echilibrul.
Iubirea, mereu prezentă în gesturi mărunte.
Dăruirea, naturală.
Speranța, încă vie.
Așteptări? Nu.
Dorințe? Multe. Poate prea multe pentru o singură inimă.
Dar ea le poartă. Toate.
Pe toate.
(sursa foto cover: aici)
