machetedidactice.com

Douăzeci și n-au fost de ajuns

Apare de nicăieri cu toate că a fost mereu în preajmă. S-a hrănit din amintirile adunate atunci timp îndelungat ajungând într-un punct în care apelând la ele, pur și simplu strigau:

„Nu se mai poate. E timpul să mai și trăiești!”

Dar nu au părăsit-o, oricât de mult le-ar fi siluit. Nici nu credea că aveau cum nedorind a o lăsa la greu fiind sigure că din doi, la ea erau în siguranță. Ori, nu?!

Cum arată amintirile ei?

În primul rând, pline de tinerețe. Apoi, nu neapărat în ordinea asta vesele, vibrând de râsete colorate și freamăt, mult freamăt. Mereu coordonate pentru a se sincroniza într-un dans nebun câteodată.

Ori udate de ploile minunate de vară. Cuprinse de un miros de praf și iarbă crudă. Priviri furate.

Dangăt de clopot ascuns în inimă.

Inimi.

Dimineți cu mic dejun pe drum și arome îmbietoare de iubire. Și cafea.

Răsărituri văratice incandescente.

Dacă era durere în ele? Era, mai multă decât ar fi fost permisă, dar atunci nici nu mai conta fericirea înghițind totul așa cum murgul înghite pământul pentru a o salva pe Cosânzeana de Ghionoaia.

Ce păcat că din povestea asta a lipsit murgul. Nu a fost prezentă nici măcar o mârțoagă care să salveze basmul, ori poate că jarul ar fi reprezentat ingredientul minune. Caii putere n-au avut efectul scontat. Și puteau fi oricât de mulți. Kilometri de drum au străbătut acești cai putere crezând că se poate înfăptui imposibilul salvând iubirea având secvențe când chiar au transformat imposibilul în posibil.

Clipe.

Amăgiri dulcege.

Cum arată amintirile?

Cu primăveri plină de crud, tivite cu păduri pline de muguri iscoditori gata să pârască orice mișcare, curioși, geloși și flâmânzi la rându-le, cu veri sufocante brodate de imaginile furate între două zbateri de pleoape ale valurilor înspumate, cu toamne ruginii în tonuri și pârg prea acaparătoare și cu ierni înghețate care până la urmă au răzbit încremenind totul. O criogenie care spera că peste ani va salva ceva.

Totul.

Cum se vede o iubire la atâta vreme distanță?

Cum se percepe ea și ce este mai pregnant?

Nu știa cum se vede, nu credea că mai avea vreo importanță, dar al naibii de tare știa cum o simte.

De pe partea ei de baricadă.

Gândindu-se la ea, acum o învăluie o frică atât de intensă până la încremenire și muțenie. O frică de a nu spulbera și amintirea amintirii.

O frică de tot și de toate, dar mai ales de ea.

Ea, cea vulnerabilă, încercuită de zidurile ei de care nu a mai reușit a trece nimeni. Uneori nici chiar ea.

Ea, cea ascunsă în bolul de sticlă în care cărțile i-au fost cel mai fidel aliat. Pasiunile ei știute. Și copiii. Cei care vedeau în întâmpinarea ei.

Iar ea îi trata cu aceeași iubire și dedicare. Cu speranță și dorință de mai bine, firesc, normal.

Așteptări?

Nici una!

Dorințe?

Multe, poate prea multe.

(sursa foto cover: aici)

 

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: