Fiecare revenire din deplasările pe care le am aduce cu ea stări pe care le gestionez greu. Constat că din ce în ce mai greu.
Emoțiile care mă încearcă îmi răscolesc întreaga ființă iar plânsul mă inundă pe interior. Am învățat în timp să ascund ce simt pentru ca cei apropiați să nu fie foarte afectați. Nu-mi reușește mereu, dar m-am perfecționat trebuie să recunosc.
De când cel mare a ales să trăiască în altă țară, viața mea se încadrează între deplasările pe care le fac la el întotdeauna însoțită de Luca. Din 2013, anul despărțirii noastre, nu am ratat nici un an (cu excepția lui 2020 când pandemia a anulat rezervările deja plătite la fel și biletele de avion) anul calendaristic nu e complet fără șederea acolo. Iar pentru mine tot ce se petrece acolo este ceva de care am nevoie de vreme ce revin am după an.
Am prins o toamnă pe care nu știu s-o mai fi simțit vreodată așa poate pentru că o asociam cu umezeală ploii, frigul și intensitatea vântului care accentua disconfortul. Însă acum totul s-a așezat diferit poate datorită decorului, gradelor prezente, vârstei mele nu știu care într-un procent mai mare.
Mă bucur că și acasă am găsit o atmosferă la fel de prietenoasă aici referindu-mă la vreme. Paradisul verilor mele este învelit în haine pe care acum le văd cu alți ochi, cu sclipiri prețioase și triluri aparte.
Toamna mai are la dispoziție o lună calendaristică pentru a-și etala întreg arsenalul. Eu voi încerca să rețin din ea secvențe care să-mi completeze paleta deja existentă pentru că știu că mai e mult de observat, dar mai ales trăit.
