Și nu mai reușesc să mă adun oricât aș grăbi pasul! Presiunea mă scoate din minți, iar când îmi ajung la urechi vești despre virusul ăsta încep și mă dor toate.
Am eliminat,aproape total, știrile despre molima asta, însă oricât m-aș strădui tot ajung vești care-mi zbârlesc părul.
Răzvan e departe, nu am reușit să ajung la el și nici acolo situația nu este mai bună. Poate după ce încep cursurile la universități să se mai așeze ceva. Cu toate că televizor nu mai am în camera în care-mi petrec cel mai mult timp, iar radioul merge pe două posturi care-mi plac, șuierul virusului e mai puternic decât totul.
Mă încurajez singură și nu mi-e teamă de boală cum mi-e teamă să nu fac rău cuiva drag din jurul meu. Exemplele de „dovedire” a molimei cu rezultate pozitive am multe, dar mai am și cu final nefericit. Nu știu, pur și simplu nu știu cum să mă poziționez pentru a rămâne cu mințile întregi. Și ca totul să fie și mai complicat, nici starea de sănătate nu este prea ok.
Vizită la cardiolog, după o așteptare la programare întinsă pe două luni, acolo unde în urma montării unui holter medicația a trebuit schimbată, pilulele cele noi având niște efecte secundare greu de dus și suportat. Peste șase săptămâni merg din nou pentru a mă mai pricopsi cu un holter, încă 48 de ore, care să monitorizeze cum anume funcționează corasonul. Sper să fie mai bine, dacă nu ameliorat măcar staționat.
Și pe la ginecolog a trebuit să fac o vizită pentru că am constientizat că medicul meu, cel plecat dintre noi la început de aprilie, nu se mai întoarce. Am găsit o doamnă doctor (după îndelungi tatonări) cu care pot comunica în bună regulă. Și aici am de așteptat rezultatele unor analize și ce-o fi voi vedea mai apoi.
A început și școala și nu e tocmai cum se tot trâmbița că va fi. Și aici speranța e moț, doar ea fiind cea care îmi asigură suportabilitatea situației.
Noroc că am mai avut ceva de lucru că altfel o luam razna cu siguranță. Vechile mele colaboratoare au simțit că am multă nevoie de prezența și susținerea lor și mi-am dat toată silința ca să meșteresc materiale frumoase, delicate, cu folosință pe termen îndelungat. E drept, Dumnezeu m-a iubit facilitându-mi și câteva colaborări noi, cărora le-am dat curs cu imensă bucurie și pasiune.
Am confecționat machete pe care nu le-am mai făcut până acum iar asta reprezintă pentru mine o modalitate de a mă rupe de tot și a căuta variante cât mai atractive, mintea mea fiind ocupată în acest mod. Și sper că am reușit, cel puțin în cazul copacului pe care vi-l arăt mai jos. Îmi place tare, tare mult, poate și pentru că dimensiunea lui a necesitat multă migală.
Copacul are aproape 150 cm înălțime nici lățimea nefiind de neglijat. Dar e simplu și cred că de aceea e de așa mare efect. Mulțumesc tare mult doamnei Andreea pentru colaborare și provocare!
