„Fata cu palton roșu” de Kate Hamer

Uite cum s-a nimerit în vara asta să mai citesc un roman de debut, de data asta a lui Kate Hamer, Fata cu palton roșu. Un roman care se dorește a fi un thriller, dar și o poveste despre pierderi și supraviețuire. Carmel este o fetiță sensibilă care are 8 ani și care este ademenită de un bărbat mai în vârstă care pretinde a fi bunicul ei, tatăl mamei.  Trăiește cu mama ei, părinții fiind despărțiți, iar momentul în care ea este răpită cele două se află la un Festival al Poveștilor. În timp ce Beth, mama ei, o caută cu disperare, Carmel își dă seama că răpitorul ei nu a luat-o la întâmplare: el crede că are puteri speciale, vindecătoare. Povestită în perspectivele alternative ale mamei îndurerate și ale fiicei dispărute, acțiunea păstrează cititorul într-o tensiune și o dorință de a vedea cum anume decurg lucrurile pentru că o răpire nu aduce cu ea, în cele mai multe cazuri, un final fericit.

În mod deloc surprinzător, Carmel este cea care ocupă cea mai mare parte a poveștii: o urmărim cum încearcă să înțeleagă planurile răpitorului ei și cum luptă pentru a-și păstra identitatea pe măsură ce trec lunile, apoi anii. Este un lucru destul de greu de redat, pentru că spunând acestea cu vocea unui copil, autoarea își stabilește o sarcină dificilă. Privind o perdea, de exemplu, Carmel spune:

„Are modelul roșu, roz și verde, iar cuvântul șal îmi vine în cap de nicăieri.”

În alte locuri, Carmel este repetitivă – realist copilărească, poate, dar frustrant pentru cititor. Pe măsură ce pierde noțiunea timpului, la fel și cititorul, captivitatea ei capătă o calitate fără scop, visătoare. Personajele sunt multe și se plimbă prin poveste ca niște fantome. Din nou, această alegere stilistică ajută la transmiterea stării mentale a lui Carmel – dar uneori stârnește o tensiune.

Pentru un thriller, acesta nu este chiar un atu pentru că unii cititori ar putea pune sub semnul întrebării sfârșitul brusc și ordonat al poveștii. Însă romanul lui Hamer își propune să fie mai mult decât un thriller, iar adevăratul scop al cărții nu este suspansul, ci explorările sale privind durerea și modul în care ne plictisim nereușind a ne gestiona timpul eficient.

Gândul îți poate fugi la basmul unde o altă fetiță este îmbrăcată în roșu, Scufița Roșie, povestea unde există un alt răpitor, iar asta este posibil datorită momentului în care fetița este răpită, Festivalul Poveștilor. Pentru că mamei sale i-a fost mereu frică, încă de la nașterea fetiței că acest lucru s-ar putea întâmpla, a dorit să o țină „închisă într-o fortăreață sau într-un turn. Încuiată cu o cheie de aur pe care aș înghiți-o. ” Însă fetița se dovedește a fi extrem de sigură pe ea, matură în gândire și foarte echilibrată.

Simt că nu mi-e frică. Nici măcar nu vreau să plâng. Sunt o insectă care a fost băgată într-un borcan și zdruncinată atât de mult, încât zace pe fundul lui și nu mai vrea să zboare. Ușor-ușor, mă dau jos din pat și cobor treptele – nu la fel ca gemenele, dansând și sărind, ci ca o bătrânică, târându-mă de parcă mi se vor rupe picioarele. (pagina 134)

Romanul ne ajută să înțelegem cum putem supraviețui unor încercări inimaginabile. În ceea ce o privește pe Beth, aceasta încearcă, după o perioadă de durere profundă, să-și refacă viața într-un fel sau altul, neexcluzând reapariția copilei la un moment dat. Se împrietenește cu noua soție a fostului ei soț iar aceștia o ajută să-și regăsească echilibrul. La un moment dat este foarte prezentă în viața lor, ceea ce o surprinde chiar și pe ea, facând-o să aibă remușcări referitor la modul în care s-a comportat cu ea atunci când a aflat de relația pe care o are cu Paul.

Nu știam. De fapt, nu știam aproape nimic despre ea în afara faptului că o uram într-un trecut întunecat care acum nu mai conta deloc. Mi-am dat seama că stau pe aceleași bucată de covor maro pe care mai stătusem. Numai că de data asta picioarele mele erau pline de nisip și de noroi.
– Îmi pare rău, Lucy, i-am spus, dar nu mai era acolo și am auzit apa de la baie curgând în cadă.
Cum se numește asta? Când lovește dezastrul și femeile adună cu prăjiturile lor, cu bandaje, cu ceaiuri și cu degetele care caută să aducă mângâiere. Este complicitatea sălii de naștere, a spălării morților. Ele iau bucățile tragediei și încearcă să le coase într-o formă la fel cum simțeam că aș putea să o cos pe Carmel și să o aduc lângă mine. Nu chiar la fel cum fusese înainte, ci ceva diform, dar astfel încât să fie întreg din nou. Micile acțiuni pe care le încercasem să le fac – să mătur, sa fac baie, să curăț podeaua, să mănânc, să beau, să fac patul, să mă îmbrac frumos. Lucy mi-a luat haina de pe umeri și m-a ajutat să intru în cadă. Deși știam că apa era rece și nu se ridica nici un firicel de abur, simțeam cum îmi ardea pielea. (pagina 229)

Importantă este povestirea și împletirea momentelor tragice cu resturile experienței dureroase în ceva cu sens. Iar asta oferă cititorului un thriller veritabil. Ceea ce este cel mai puternic aici nu este nemaipomenit, sau chiar de ce, ci modul în care această mamă și fiică poartă despărțirea lor și poveștile pe care le spun ele însele pentru a le îndura.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: