machetedidactice.com

„Cartea albă” de Han Kang

De ceva vreme încoace am avut prilejul să mă întâlnesc cu scriitori din Corea de Sud și să descopăr scriituri sensibile și inteligente de care m-am bucurat și am profitat la maxim. Evident, nu am precupețit nici un efort de a le rosti și în prezența celor cu care m-am întâlnit și cărora le-am făcut o invitație de a le parcurge, așa putând purta un dialog pe marginea lor.

Atunci când am descoperit Vegetariana, despre care aflați mai multe aici, am fost mirată de așa abordare. Era un subiect despre care nu mai citisem nimic asemănător, poate de aici și bucuria descoperirii, provenit dintr-o cultură complet diferită de a celei în care trăiesc eu. Atunci și nu doar atunci, m-am bucurat că există traducători atât de iscusiți care pot să aducă aceste texte în fața tuturor celor interesați să le deslușească. Este nevoie de o abilitate imensă pentru a traduce tehnicile literare într-un roman de acest fel: încărcarea în profunzime a limbajului său pereche, cadența sa, rețeaua complexă de conectare a conversațiilor cu cititorii și, mai ales, sensibilitatea estetică a întregii compoziţii.

Cartea Albă, cea pe care doresc a v-o aduce în atenție, este o meditație autobiografică fragmentată cu privire la moartea surorii copilului nenumit al naratoarei, care a murit la două ore după naștere. Han dă cu înțelepciune la fel de multă valoare celor două ore de viață ca și morții. Povestea nașterii ei, așa cum este povestită din punctul de vedere al mamei, care are 22 de ani atunci când este obligată să dea nașterea copilului prematur, este pur și simplu relatată.

Palidă din cauză că pierduse foarte mult sânge, femeia privește pierdută fața scăldată în lacrimi a micii făpturi. Ea, care nu știe ce trebuie să facă ca s-o oprească din plâns, cea care cu puțin timp în urmă trecuse prin dureri insuportabile, ia în brațele sale copilașul înfășat în scutece și-l strânge la piept.
Brusc, copilașul se oprește din plâns – datorită unui miros anume sau poate pentru că încă îl mai leagă ceva de ființa ce-l ține în brațe. Atrași de glasul ei, ochișorii negri ai micii făpturi ce nu pot desluși imaginile din jur se îndreaptă spre fața femeii. Nici ea, nici copilul nu-și dau seama ce se întâmplă, dar încă sunt legați unul de celălalt de mirosul de sânge ce apasă greu peste liniștea dintre ei, peste trupurile lor despărțite doar de scutecele albe. (pagina 18)

Aflăm pe final de poveste că această carte a fost scrisă la Varșovia, atunci când autoarea se plimba pe străzile orașului. Precum mulți știu, acest oraș a fost aproape complet distrus în urma unui raid în timpul celui De-al Doilea Război Mondial pentru a fi mai apoi reconstruit. Observă cum o clădire a fost reconstruită fidel încorporând în noua sa structură un stâlp vechi care s-a încăpățânat să cadă. Înțelege că sora pe care a pierdut-o, primul născut al mamei, face parte din istoria ei, așa născându-se întrebarea dacă scriind despre moartea ei nu o i-ar da o viață nouă.

Am aflat că primul copil pe care mama l-a adus pe lume a murit la două ore după naștere.
Mi-a spus că era o fetiță cu fața albă și rotundă ca prăjiturile făcute din pastă de orez. Era foarte frumoasă, cu trăsăturile bine definite, chiar dacă venise pe lume prematur, la șapte luni, și avea trupul foarte mic. Mama mi-a zis că nu va putea uita niciodată clipa în care fetița și-a întors fața spre ea, privind-o cu doi ochișori negri ca niște tăciuni.

În cele din urmă, mama născu fără nici un ajutor, tăind cordonul ombilical ce o lega de fetiță. Îmbrăcă trupul mic și firav, plin de sânge, în cămășuța pe care tocmai o terminase de cusut.
Te implor, nu muri! Te implor, nu muri! repeta într-una în șoaptă, ținând în brațe trupul mic și firav al copilașului ce scâncea cu glas stins. Ca prin minune, după o oră, pleoapele fetiței s-au deschis brusc. Când ochii ei i-au întâlnit pe cei negri ai fetiței, mama a început din nou să murmure disperată: Te implor, nu muri! Te implor, nu muri! (pagina 21)

Autoarea continuă să întocmească o listă de lucruri albe care au direct ori tangențial legătură cu moartea surorii sale: scutece pentru nou-născuți, cămășuțe, sare, zăpadă, gheață, boabe de orez etc. Ea crede că vorbind despre asta va veni și procesul de vindecare.

De altfel, cartea este structurată în jurul lucrurilor albe care devin parte a unui ritual al amintirilor și doliului pentru ca la un moment dat, autoarea privind la o pietricică albă să spună:

Dacă tăcerea ar putea fi condensată în cel mai mărunt obiect, cred că așa ar arăta.

Tema dominantă este tranziția, viața trecătoare și acceptarea fragilității umane.
În povestea lui Han, albul este întrerupt din când în când și de alte culori – picioarele roșii ale unei păsări este numai un exemplu. Este o plăcere să găsești un lucru alb care nu este la fel de literal ca pastilele albe sau părul alb, cum ar fi sintagma „A râde alb”, expresie pe care autoarea o explică:

Expresia „a râde alb” există (probabil) doar în limba ei maternă. E un fel de a râde, e imaginea unui chip pe care e desenat un zâmbet slab, melancolic, ce trădează însingurare și puritate efemeră.
Tu ai râs… alb.
În acest caz, tu e (probabil) cineva care se forțează să râdă în timp ce se luptă în tăcere cu propriile emoții.
El a râs… alb.
În acest caz, el e (probabil) cineva care încearcă să se despartă de o parte ascunsă în interiorul lui. (pagina 100)

„Cartea Albă” este un text misterios, poate în parte o carte de rugăciune seculară. Îi admir intenția, forma și scopul. Unele dintre cele mai emoționante scrieri vin atunci când naratorul vorbește direct cu sora ei micuță.

Am vrut să vă arăt lucruri curate. Înainte de brutalitate, tristețe, disperare, murdărie, durere, lucruri curate care erau numai pentru tine, lucruri curate mai presus de toate. Dar nu a ieșit așa cum mi-am propus. Din nou și din nou, am privit în ochii tăi, ca și cum aș căuta forma într-o oglindă adâncă și neagră.

Să fiți sănătoși să vă puteți bucura de ea!

Lasă un răspuns

%d