Fiecare cu greul lui

Pe care-l duce așa cum poate și pe care-l consideră a fi cel mai greu dintre toate grelele. N-aș dori a mă alătura corului de bocitoare pentru că am pe lângă mine un copil care nu are nevoie de așa ceva. Pentru că mai am unul plecat în lume, care mai are nevoie de optimismul meu, nu de lacrimi și anxietate.
Dar asta nu înseamnă că sunt ocolită de ele și că reușesc să mă scutur de gândurile care-mi forfotesc prin cotloanele minții și care nu sunt așa de frumoase precum mi-aș dori.
De fapt ce am învățat din cele zece zile care s-au scurs de când s-a oprit școala și aproape și viețile noastre?
Legat de învățământ:
– mi s-a confirmat faptul că nu aș fi putut face niciodată homeschooling pentru că nu sunt pregătită pentru așa ceva, dar nu am nici suficiente resurse financiare pentru a o susține. Bine că nici copilul nu este unul care să se plieze pe acest gen de școală. Are nevoie de socializare și de apartenență la un colectiv.
– am priceput, dacă mai era nevoie, că nici dascălii, evident nu toți, nu sunt pregătiți pentru ce înseamnă învățământ on-line, pentru că este nevoie de aparatură, de cunoștințe pentru a o folosi și nu în ultimul rând de auditoriu care să poată particpa fiind și el echipat corespunzător.
– dacă nu este și o interacțiune individuală, dar mai ales dacă lipsește un feed-back la temele date, progresul nu poate veni. Elevul poate persista în aceeași greșeală la infinit.

Legat de colectivitatea în care trăiesc:
– marea majoritate a oamenilor sunt mai precauți, lucru remarcat în ieșirile pe care le-am făcut eu, atunci când am mers la cumpărat strictul necesar.
– mă deranjează mai mult ca oricând lipsa educației cea care se manifestă prin flegme aruncate pe drum, suflat nasul pe asfalt, tușit și strănutat cu întindere de câțiva metri buni. Am atenționat câțiva concetățeni și am scăpat doar cu priviri ucigătoare fără vreo scatoalcă.
– în magazine nu am prins omor pentru că atunci când m-am dus eu fie era o oră matinală, nepotrivită pentru mulți de a ieși din casă, fie am ales bine locația de unde am cumpărat. Nu am făcut stocuri și nici n-o voi face.

Legat de mine, ca individ
– sunt momente când mă sufocă incertitudinea asta, dar mai ales lipsa de predictibilitate. Aveam aceste stări și înainte, dar ieșeam, aproape în fiecare zi la plimbări care reușeau să echilibreze balanța emoțională. Acum nu am mai putut face acest demers în fiecare zi și s-a simțit.
– spălatul și dezinfectatul obsesiv a ajuns la un moment dat să degenereze pentru că mi s-au uscat mâinile și fața așa de mult că mi-am revizuit puțin atitudinea. A nu se înțelege că nu mă spălam înainte, dovadă stând cele peste 30 de metri cubi de apă pe care-i consumăm lunar noi, familia noastră numărând patru persoane. Însă acum este ceva de speriat.
– în aceeași categorie poate fi încadrată și folosirea soluțiilor dezinfectante pe care înainte le aveam pentru orice eventualitate, în mașină atunci când plecam la drum și în poșetă pentru o eventuală tăitură neprevăzută, dar să le folosesc zilnic, de zeci de ori, niciodată! Luca se dă pe mâini cu gel cred că la o jumătate de oră, a devenit un soi de ritual de care e și el mirat.
– dacă nu sunt atentă la ce aud, toate simptomele descrise sunt ale mele. Mă dor toate, mă încadrez perfect la ce se descrie acolo, în rostirile care se aud, că am senzația că eu sunt pacientul. Am mai pățit așa când am citit cartea lui Paul Kalanithi (despre care am scris aici).
– când vine vremea de culcare nu lipsește cartea și nu e doar una pentru că încă nu am renunțat, spre imensa mea fericire, la cititul cu voce tare, un moment balsamic în adevăratul sens al cuvântului. Am avut norocul de a nimeri peste o carte care ne place amândurora și pe care o savurăm pe îndelete, poate prea pe îndelete, dorind a prelungi această stare. Cartea mea de acum este una parcă special croită pentru zilele pe care le trăiesc acum, cele care sunt în curs. Se numește „Cartea albă” de Han Kang și voi povesti despre ea după ce o voi fi terminat.

Las aici o mostră , asta doar ca să vă fac curioși. 😉

Astăzi, pentru că erau epuizată mental, mi-am făcut curaj și am plecat în Dumbravă, pentru că știam că nu e nimeni pe acolo, iar drumul până la ea l-am făcut cu mașina, nu pe jos așa cum fac de obicei. Am găsit o Dumbravă la început de primăvară, cu multe flori mărunte înflorite și cu un verde crud rușinos, în cantități timide deocamdată.

 

 

Am avut și un suflet dornic să audă aceste rânduri frumoase, iar eu m-am bucurat, cum altfel?!

 

După ce am stat acolo câteva zeci de minute, am plecat lăsând Dumbrava în serenitatea ei, având grijă să ascund bine în ochi, urechi și suflet câte ceva care să-mi reamintească ce puțin îți trebuie pentru a avea un echilibru.

Odată revenită acasă, știrile de seară m-au readus în lumea reală, așa că am reînceput procesul de la care credeam că am luat o pauză. Sănătate!

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: