Întâlnire cu Patrick Modiano cu ocazia lansării filmului „Iarba nopților” în octombrie 2012. Interviu
În roman, Parisul anilor șaizeci, epoca decolonizării, apare aproape la fel de tulbure ca Parisul Ocupației …
Patrick Modiano – Știam, din adolescență, Parisul încă de la începutul anilor șaizeci unde, în anumite locuri periferice (Porte de Clignancourt, cartierul Place d’Italie) și chiar în anumite unități nocturne – Don Camillo, de exemplu, lângă casa mea – am putea simți atmosfera tulbure a războiului algerian cu poliția sa paralelă. În această carte, există anumite ecouri din acea perioadă, dar Parisul acestui roman este și un Paris interior și de vis.
În mai multe rânduri, locuri, epocile și personajele se intersectează în mintea naratorului. Aceasta înseamnă că trăim într-o formă de palimpsest?
Patrick Modiano – Poate că în special în orașe, cineva are impresia că trăiește într-un palimpsest imens, unde nimic nu dispare niciodată complet, chiar dacă străzile nu mai sunt la fel sau unele districte au dispărut de treizeci de ani. Dar există întotdeauna prezență în aer.
Romanul este străbătut de aluzii la cărți găsite din întâmplare, la autori mai mult sau mai puțin cunoscuț- Anthony Hope, Oser Warszawski, Tristan Corbière. Reamintirea, chiar trecătoare, este existența lor un mod de a spune că uitarea nu există?
Patrick Modiano – Cred că asta încerc să exprim în romanele mele: traversarea unei stări de uitare pentru a ajunge în această zonă în care timpul este transparent, cam ca un avion care traversează un strat de nori pentru a ajunge la albastru cerului.
„Am fi fost atât de puțin în viața lui”: este răspunsul acesta o afirmație a goliciunii existenței sau, dimpotrivă, acest „lucru atât de mic” nu ar fi esențial?
Patrick Modiano – „atât de puțin lucru” este esențial într-o viață. Adesea, prin cele mai mici detalii putem ghici sau chiar găsi întregul.
Într-un film Woody Allen, un personaj se întreabă dacă o amintire este ceva ce-am păstra sau ceva ce-am pierdut. Aici, amintirile naratorului nu sunt ale amândurora?
Patrick Modiano – Da, amintirile naratorului sunt atât ceea ce a păstrat, cât și ceea ce a pierdut. Cred că acesta este sentimentul pe care voiam să îl exprim: acest amestec de uitare și memorie. Puțin ca titlul unei colecții de poezii de Paul Celan: „Mac și memorie”, macul fiind floarea asociată cu somnul și uitarea.
(sursa: gallimard.fr)
Paul Celan , ”Mac și memorie”- ” Mohn und Gedächtnis ”
Noaptea, când pendulul iubirii se zbate
Între mereu și nicicând,
Cuvântul tău se-avântă spre lunile inimii
Și ochiul albastru al timpului
Aduce cerul pământului.
De departe, din neagra pădure
de vise, ne doare răsufletul
Și greșeala, cumplit, ne bântuie
ca fantomele viitorului.
Din ce se scufundă și urcă acum
Rămâne doar ce-i adânc îngropat:
Orb ca ochii când ne privim
Sărută timpul pe gură.
(traducere de Cătălina Franco)
