Mi-ar fi plăcut să se numească ca în limba engleză, Breasts and eggs, cu toate că nu știu care este titlul original. Ar fi fost mult mai la obiect decât este așa. Nu e prima întâlnire cu această scriitoare, dar am ajuns la ea prin aceste povești, pentru ca să cumpăr mai apoi „Heaven” despre care am scris aici.
(sursa foto: aici)
A fost cartea pe care am terminat-o în drum spre Brașov, acolo unde am întâmpinat Noul An, pentru a o începe pe cea despre care vreau să vă povestesc acum.
O poveste cu care am trecut dintr-un an în altul, foarte inspirat pot mărturisi acum, când lectura s-a terminat. Și-mi pare rău că s-a terminat. Romanul acesta a început ca o nuvelă, fiind publicată în 2007, câștigând un prestigios premiu literar pentru debut în Japonia pentru ca mai apoi să fie completată ajungând în această formă.
Natsuko este o femeie de 30 de ani a cărei mamă a murit, iar tatăl a dispărut când era tânără, așa că a crescut cu sora ei mai mare Makiko. Legătura creată astfel persistă, iar acum Natsuko încearcă să o ajute pe Makiko să gestioneze relația pe care aceasta o are cu fiica adolescentă Midoriko, care a încetat să vorbească și comunică doar prin scris.
Atunci când citim ceea ce a notat Midoriko în propriul jurnal aflăm că tăcerea ei este o manifestare a ororii față de ceea ce a aflat despre maturizare.
Dar uite ce nu pricep. În toate cărțile și în toate ilustrațiile văd trompele uterine, care arată că niște mâini, dar cum ies ouăle din ovare și călătoresc în jos în trompe? Am citit undeva că, în esență, oul țâșnește afară, dar cum? E un spațiu. Ce se întâmplă acolo? Ce împiedică ouăle să cadă în alte locuri?
Din acest punct încolo, totul devine un mister. Să zicem că un ou e fertilizat. O să fie o fată, și încă nu s-a născut. În ovarele ei, fetița fin pântecul mamei, are șapte milioane de ouă (e înspăimântător gândul, dar le are deja), mai multe decât va avea vreodată în cursul vieții. De atunci încolo numărul nu face decât să scadă. Când fata se naște, are probabil un milion, și niciodată nu va mai avea altele noi. După aceea numărul scade mult de tot. Când fata ajunge la vârsta mea, mai are doar vreo trei sute de mii, și doar puține dintre ele se dezvoltă deplin. Doar acele ouă te pot face să fii însărcinată. Dar e cu adevărat înspăimântător să te gândești la asta. Înainte să mă nasc aveam deja tot ce-mi trebuia ca să am bebelușul meu. Într-un fel, eram chiar mai pregătită decât sunt acum. Programată să dau naștere, înainte să mă fi născut… Însă asta nu-i doar în cărți. Se întâmplă acum, când vorbim, înăuntrul meu. Aș vrea să-mi pot smulge toate acele părți, cele care dau deja năvală să nască. De ce trebuie să fie așa? Midoriko (pagina 126)
Spre deosebire de Midoriko, cea care este preocupată de ouă, mama sa, Makiko, este obsedată de sâni. Ea vrea să-și facă implanturi și îi dezvăluie lui Natsuko că înainte de a se hotărî asupra acestei proceduri a suferit procese dureroase de albire a pielii și a mameloanelor. Povestea se focalizează pe preocuparea lui Natsuko pentru sora și nepoată așa apărând tensiuni și modificări ale propriului comportament. Este memorabilă scena în care Midoriko își sparge ouăle de cap.
Pleosc. Gălbenuș peste tot. Oul era spart, dar ea continua să se plesnească peste cap, făcându-și părul să se umple de spumă. Bucățele de coajă i-au străpuns pielea capului, de pe urechi îi picura gălbenuș. Și-a frecat fruntea cu palma. Plângând acum și mai tare, a luat un alt ou.
– De ce… îți faci asta… a scuipat cuvintele, spărgându-și al doilea ou în cap, la fel ca pe cel de dinainte.
Gălbenuș și albuș i s-au prelins pe frunte. Fără șovăială, a înhățat alt ou.
– Tocmai tu cea care m-ai născut, i-a spus lui Makiko. Și acum e prea târziu să mai facem ceva în privința asta, dar de ce trebuie ca tu să…
Midoriko și-a trântit oul pe frunte. (pagina 159)
La un moment dat, cititorul ajunge în poveste când deja au trecut din viața lui Natsuko opt ani, aflând o mulțime de informații noi despre ea – este scriitoare, a avut un prieten acum fiind singură – dar ceea ce este familiar este neliniștea ei cu privire la cum să-și trăiască cel mai bine viața. Numeroase referiri la alți scriitori atrag atenția, cărțile lor aflându-se pe rafturile din locuința ei: Dostoievski, Golding, Camus, Hesse. Ca cititor poți reflecta la asta.
Îngrijorarea lui Natsuko este că ea crede că i-ar plăcea să fie mamă și simte că ceasul a început să ticăie amenințător; și, de asemenea, nu-i place sexul. În cele din urmă, se hotărăște să folosească fertilizarea în vitro pentru aceasta având nevoie de un donator de spermă, mare parte din ceea ce urmează fiind detalii despre acest proces și ce anume implică el. După îndelungi ezitări se hotărăște să se întâlnească cu un donator, discuția dintre ei fiind una care m-a trecut prin tot soiul de stări.
Am ridicat privire de parcă cineva mi-ar fi tras un pumn. În fața mea stătea un bărbat. Onda era singurul care mi-ar fi spus Yamada, și, probabil, singura persoană care să mi se adreseze, însă, cine știe de ce, nu mi-a picat fisa din primul moment. Purta un costum bleumarin cu dungulițe, lăbărțat, care-l făcea să arate ca un mic șef de pe la poliție, iar fruntea îi era plină de sudoare, ca și cum ar fi alergat până acolo. Cu toate că părul îi era într-adevăr, tuns deasupra urechilor, fusese pieptănat pe spate și înțepenit cu o pomadă lipicioasă, astfel că nu prea era o tunsoare obișnuită. Nu era atât de statură medie, cât pântecos. Timp de o clipă am crezut, sau am sperat, că era un soi de greșeală, dar el era. Bărbatul ăsta era Onda.
Avea ochii șterși, inexpresivi, cu pleoape duble. Un neg uriaș era agățat de marginea unei sprâncene lăsate în jos. Negul trebuie să fi crescut acolo de ani întregi, decolorat de trecerea vremii. Chiar și din partea cealaltă a mesei vedeam adunătura de pori alungiți. Chestia aia arăta ca o căpșună mică, pe care timpul o făcuse cenușie. A trebuit să privesc în altă parte. (pagina 389).
Tensiunea internă, sentimentul de cursă contra cronometru și mize emoționale ascuțite, pe toate le întâlnim în povestea aceasta așa cum avem parte de capitole întregi formate din conversații liniștite cu oameni precum Aizawa, un bărbat care își caută tatăl natural de ani de zile; Rika, o mamă singură și colegă autoare care acționează ca un mentor și un fel de inspirație personală pentru Natsuko; Sengawa, prietena și agenta lui Natsuko; Yuriko, o femeie care crede că aducerea pe lume a unui copil este un act de cruzime, că nimeni nu cere să se nască și, prin urmare, este nedrept și complicat.
Apar multe personaje care o înconjoară pe Natsuko ele având rol protector; diferite conversații împărtășite cu Rika, Sengawa sau Aizawa.
În ciuda faptului că se apropie de patruzeci de ani, Natsuko se schimbă și învață. Întâlnește moartea, suferă pierderi, se trezește plutind și confuză după beții crunte, caută ajutor, îl găsește, se simte trădată, învață, pierde, găsește, cade, se ridică din nou.
Cei care au încurajat-o pe Natsuko să ia în considerare aducerea pe lume a unui copil au fost Rika și Aizawa, ultimul fiind și donatorul.
În prima parte a poveștii, Natsuko și-a asumat rolul de observator, sora și nepoata ei fiind în centrul scenei. În a doua, Natsuko este în prin plan, descoperind o nouă perspectivă asupra vieții, maternității, femeii, eticii muncii, succesului și nu doar.
Tema acestui roman este femeia și maternitatea. A fi femeie, mamă înseamnă să faci lucrurile în felul tău, fără reținere, cu scopul de a te simți fericită, mulțumită, împlinită, iar Mieko Kawakami demonstrează acest lucru prin viețile multiple – și cu multiple fațete – ale personajelor ei.
O carte pe care sunt fericită că am cumpărat-o și citit-o acum invitându-vă a o parcuge Pentru mine a meritat și sper că așa veți simți și voi după.
Spor la citit!
