2020 la început cu miros de portocală și acorduri speciale

Am pășit în anii ’20 ai acestui secol, adică 2020. Gândul îmi fuge la anii 1920, acum o sută de ani și dacă ar exista o mașină a timpului aș trage o fugă doar pentru a-l opri, nu știu cum, pe Hitler, cel care la finalul lunii februarie, mai exact pe 24, își prezenta programul național socialist la München. Și așa, cursul istoriei ar fi fost schimbat, Holocaustul nemaiexistând, oamenii fiind feriți de atrocitățile lui.
Mi-ar fi plăcut să pot privi măcar cum s-a inaugurat Opera Română din Cluj, cu opera „Aida” de Giuseppe Verdi, la 20 mai, să-l întâlnesc pe Constantin Brâncuși care participa, la Paris, la „Festivalul Dada” împreună cu André Gide, Paul Valéry, F. Léger etc. fiind unul dintre semnatarii manifestului intitulat Contre Cubisme, contre Dadaisme, să văd cum Aurel Petrescu realiza primul film de desene animate românesc, „Păcală în Lună” și cum se înființa Societatea Compozitorilor români sub președinția lui George Enescu.
Numai că cele rele nu se pot modifica, trecutul nemaiputând fi schimbat, noi doar încercând a învăța din greșelile făcute.
Nu știu dacă mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci, poate știind și ce a urmat la nivel mondial și cum a fost afectată țara asta în care stau eu de toate deciziile eronate, ori de influențele politice.
Acum, din siguranța și căldura căminului, pe timp de pace, asemenea exerciții contrafactuale sunt lesne și bine de făcut.

Începutul de an l-am petrecut acasă, alături de familie și am stat până aproape în zori. Nu mai știu de când nu am mai făcut asta, dar poate și faptul că Luca a crescut a schimbat modul de abordare a faptelor.
Mă gândeam că ne vom trezi foarte târziu, dar ora nouă ne-a prins cu pleoapele mijite, căutând fulgii de zăpadă care ar trebui să orneze crengile brazilor din fața ferestrei. În locul lor, am urmărit un zbucium al copacilor, cei care erau scuturați de un vânt nepritenos și rece.
Am băut o ceașcă de cafea în timp ce am citit notificările de pe telefon, iar una dintre ele mi-a atras atenția în mod special, dorind a o împărtăși cu Luca.
Este vorba de o postare a domnului Viorel Ilișoi pe care vă invit să n-o ratați pentru că este într-un mare fel.

Portocala

În timp ce o citeam cu voce tare, am fost rugată să mă întrerup, Luca revenind în cameră cu o portocală pe care am desfăcut-o, așa intrând și mai bine în atmosfera poveștii.

Știu, mirosul de portocale este asociat de generații întregi de români cu sărbătorile de Crăciun, atunci când venea Moș Gerilă și când portocalele apăreau pentru singura dată în an. Nu am trăit așa de greu precum autorul, fiind ferită de viața dintr-un cămin de orfani, dar știu ce însemna portocala pentru mulți dintre noi. Peste ani, după ce cortina de fier a căzut și România a devenit o țară liberă, portocalele au suferit o schimbare de regim, ca și noi cei care le îndrăgeam, fiind accesibile în orice perioadă din an.
Multă vreme nu le-am putut mânca primăvara, vara ori toamna, creierul meu asociindu-le cu frigul, dar pe măsură ce anii de libertate s-au adunat această barieră s-a estompat. Acum, beau cu mare plăcere un fresh de portocale în plină vară, la care mai adaug câteva cuburi de gheață și o frunzuliță de mentă.
Povestea asta a adus cu ea un nou episod din copilăria mea, iar în timp ce povesteam lucruri deja știute de acum, Luca nu contenea a se mira cum anume am putut suporta așa ceva. Nu e prima dată când îmi dau seama ce greu îi este să facă acest exercițiu de imaginație și poate că-l reușește însă nu are intensitatea rostirilor mele.
Uite că nu poți înțelege ceva decât intrând în șoșonii persoanei respective.

Dialogul nostru s-a prelungit până a început Concertul de Anul Nou, cel vizionat de atât de multă vreme de mine.

   

   

Concertul de Anul Nou (germană Das Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker) al Orchestrei Filarmonice din Viena este un concert ce are loc în fiecare an în dimineața zilei de 1 ianuarie la Viena în Austria. Este televizat în jurul lumii la o audiență estimată de aproximativ 1 miliard de telespectatori în 44 de țări.

Muzica este în principal cea a familiei Strauss (Johann Strauss (tatăl), Johann Strauss (fiul), Josef Strauss și Eduard Strauss). Florile care decorează sala de concert Wiener Musikverein sunt donate anual de către orașul San Remo din Italia.

Concertul se termină totdeauna cu o serie de bis-uri după programul principal. Apoi muzicienii urează în cor audienței un an nou fericit și încheie concertul cu Valsul Dunărea Albastră al lui Johann Strauss II urmat de Marșul lui Radetzky. În timpul acestei ultime piese, audiența aplaudă în ritmul melodiei iar dirijorul se întoarce să dirijeze audiența în locul orchestrei. O schimbare față de organizarea tradițională a sfârșitului concertului în perioada recentă a avut loc cu ocazia concertului in 2005 dirijat de Lorin Maazel, când programul s-a terminat cu valsul „Dunărea albastră” în semn de respect față de victimele cutremurului din Oceanul Indian din 2004.

Primul concert a avut loc în 1939 (pe 31 decembrie al acelui an) și a fost dirijat de Clemens Krauss. În 2006, nu pentru prima dată în istoria concertului de anul nou, a fost interpretată o partitură de Mozart: uvertura Nuntei lui Figaro.

Concertul este difuzat în direct din 1959 de către ORF – televiziunea de stat austriacă și preluat de către rețeaua Eurovision. În Statele Unite concertul a fost difuzat câțiva ani de către postul PBS. Din 2006 o serie de state africane (Botswana, Lesotho, Malawi, Mozambic, Namibia, Swaziland, Zambia și Zimbabwe) precum și din America Latină (Ecuador și Bolivia) au început să transmită spectacolul. (sursa: wikipedia)

Am petrecut câteva ore speciale, așa cum se întâmplă la fiecare început de an și care mi-aș dori să fie molipsitoare și pentru celelalte zile din an. Hai, nu pentru toate, dar măcar pentru majoritatea! 😉
Rămâne să văd ce va urma.
Să ne fie bine și să le ducem, asta-i important.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: