machetedidactice.com

„Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Știam că poveștile lui Matt Haig sunt minunate, pentru că am citit cele trei volume scrise pentru copii, despre care puteți afla mai jos.

Dacă e sezonul lor, să le citim! „Un băiat numit Crăciun! de Matt Haig

„Fetița care a salvat Crăciunul” de Matt Haig

„Father Christmas and Me” by Matt Haig

Dar iată că vara asta mi-am pus în rucsac un titlu care nu este special pentru copii, cu toate că am citit, cu voce tare, pentru Luca, aproape toată cartea. Asta pentru că nu are nimic care să nu o recomande și acestei vârste.

Cum să oprești timpul este o carte în care dacă s-ar fi putut, aș fi intrat fără nici o reținere, pentru a putea călători, în timp, alături de eroul principal, Tom Hazard. Tom, un bărbat care la prima vedere pare a avea puțin peste 40 de ani, însă în realitate vârsta lui adunând câteva secole.

E o poveste în care trecutul alternează cu prezentul, locul acțiunii fiind cum nu se poate mai bine ales: Londra și împrejurimile ei, câteva regiuni din America iar pe final, Australia, acolo unde Tom își reîntâlnește fiica, pe Marion, după secole de căutări.

E o poveste de dragoste, începută după ce Tom rămâne orfan, mama fiindu-i omorâtă, acuzată că ar fi vrăjitoare. Profund marcat de această dramă, pleacă cu lăuta la spinare și o întâlnește pe Rose, cea care-i va deveni soție și mamă a fiicei lui; Marion.

De-a lungul secolelor Tom are diferite îndeletniciri, măiestria lui de a cânta la instrumente muzicale salvându-l în multe situații. Însă acum, la întâlnirea cu el, cititorul află că este profesor de istorie, la o școală gimnazială, acolo unde predă unor puști de 12 ani, care nu sunt atrași în nici un fel de această materie. Dar amintirile personale, patosul și modul în care o transmite face ca acest lucru să schimbe mentalitatea și atitudinea unora dintre ei. Ce mi-ar fi plăcut ca și la clasa fiului meu să fie un așa profesor. 🙂

Habar nu am dacă Anton a înțeles ceva din tot ce i-am spus. Trăiesc de numai 449 de ani, nu e o perioadă suficient de lungă ca să înțeleg expresiile faciale minime ale adolescentului obișnuit. (pagina 198)

De-a lungul pendulării între secolele în care a trăit, eroul principal se întâlnește cu nume marcante ale culturii universale: Shakespeare – cum altfel, Josephine Baker, Scott și Zelda Fitzgerald fiind doar câteva dintre ele.

Shakespeare a fost un actor ciudat. Ponderat – nu mă refer la glas – în maniere și în gesturi. Total opusul lui Burbage sau Kemp. Shakespeare avea ceva non-shakesperian, mai ales când era treaz. O liniște atât pe scenă, cât și în afara ei, de parcă ar fi absorbit lumea, în loc să o proiecteze. (pagina 183)

– Scrieți o piesă nouă? am întrebat cu voce tare. Vă deranjez?
A încuviințat.
– Da și nu.
– Ah, am rostit. (Nu mai exista nimeni la Will Shakespeare care să amuțească în asemenea hal). Bun. Și bine.
– Se va numi Julius Caesar.
– E vorba de viața lui Julius Caesar?
– Nu.
– Hmmm…
A tras adânc din pipă.
– Urăsc să scriu, a adăugat, printre spiralele de fum. Ăsta-i adevărul gol-goluț.
– Dar sunteți foarte bun.
– Așa, și? Talentul meu nu valorează nici cât o halbă de bere. Nu cântărește nimic. Zero. Să fii bun la scris presupune să fii bun la smuls părul din cap. Și ce folos, dacă talentul îți aduce durere? E un dar care miroase până la ceruri și pute a rahat de vulpe. Mai bine boarfă la Pălăria Cardinalului decât scriitor. Pana mea e blestemul meu. (pagina 185)

Mi-a întins mână.
– Scott Fitzgerald. Iar ea e Zelda.
Marele avantaj când ajungi în al patrulea secol de viață este că rareori te mai uimește ceva, dar chiar și așa mi s-a părut ceva extraordinar să dai întâmplător peste autorul uneicărți pe care o ai pe noptieră.
– Tocmai am terminat cartea ta, Marele Gatsby. Și am citit și Dincoace de paradis când a apărut.

– Ei bine, mie mi s-a părut excepțională. La carte mă refer.
Zelda a încuviințat
Arăta ca un copil, mi-am dat seama. Amândoi arătau așa. Ca niște copii îmbrăcați în haine de oameni mari. Aveau un aer de inocență fragilă. (pagina 202)

Marea problemă a lui Tom este că nu poate sta mult timp într-un loc, pentru că cei din jurul lui îmbătrânesc iar el rămâne la fel, ceea ce îi crează mari probleme. Atunci când Rose își dă seama de acuzațiile și nenorocirile care s-ar putea abate asupra familiei lor, își dă acceptul la Tom să plece de lângă ele, cu atât mai mult cu cât și fiica lor, unica lor fiică, suferă de aceeași boală ca tatăl ei.
În demersul lui de a-și găsi fiica, acceptă să facă parte dintr-o societate, cea care îi proteja pe cei care sufereau de aceeași boală. Numai că societatea are reguli foarte stricte și îi permite să stea într-un loc doar 8 ani. Din această cauză Tom va avea de-a lungul timpului mai multe indentități, ultimele evenimente aducându-l înapoi în Londra, de data asta în prezent.

Aici, se îndrăgostește de o colegă, profesoară de istorie, care-l recunoaște dintr-o fotografie veche, făcută La Ciro.

Muzica a devenit ancora mea. Pe lângă Ciro, uneori am lucrat și într-un club de jazz, numit Les Annees Folles. Cântam la pian deja de trei decenii și interpretarea mea era naturală. Pianul poate duce multe. Tristețe, fericire, bucurie prostească, regret, suferință. Câteodată, toate la un loc. (pagina 231)

De-a lungul lecturii, Luca m-a întrebat, nu o dată, dacă mi-ar fi plăcut să fiu ca Tom, adică să îmbătrânesc atât de greu, iar răspunsul meu a fost de fiecare dată afirmativ. În ciuda tuturor neajunsurilor, consider că puse într-o balanță, câștigul e mai mare decât pierderile. Însă mi-ar fi plăcut să prind secolele din urmă, nu cele care vor urma. Iar Omai, prietenul lui Tom, a concretizat asta:

Lucrurile nu se îmbunătățesc. Privește lumea, Tom. Totul e cu curul în sus. Musculițele efemere nu trăiesc suficient să învețe. Se nasc, cresc și fac aceleași greșeli într-una. E un cerc vicios imens care se învârte bezmetic și distruge tot mai mult de fiecare dată. Uită-te la America. Uită-te la Europa. Uită-te la internet. Civilizația nu rezistă niciodată prea mult înainte ca Imperiul Roman să se prăbușească din nou. Superstițiile s-au întors. Vânătoarea de vrăjitoare s-a întors. Minciunile s-au întors. Ne cufundăm în Evul Mediu din nou, Tom. Nu că l-am fi lăsat în urmă cu adevărat. Trebuie să rămânem un secret. (pagina 346).

Lasă un răspuns

%d