Școlărel de clasa a -V-a – „Războiul care mi-a schimbat viața” de Kimberly Brubaker Bradley

Atunci când te gândești la război îți vin în minte numai nenorociri. Oamenii sunt dezrădăcinați pentru a se feri din calea bombardamentelor; mor tații, soții, frații pe câmpul de luptă; foametea și bolile se strecoară în cât mai multe case iar tristețea este copleșitoare.

Dar iată că, în cartea sa, Războiul care mi-a salvat viața, Kimberly Brubaker Bradley reușește să ne arate o altă față a ceea ce poate aduce un război.
Ada este o fetiță care trăiește alături de mama și fratele ei în niște condiții mizere. Oloagă de-un picior și umilită zi de zi de mama sa, ea nu are voie să părăsească camera apartamentului în care stă. Nu se poate deplasa decât târându-se iar universul ei este Jamie, frățiorul mai mic. El are voie să părăsească casa, așa povestindu-i și surioarei lui câte ceva din lumea de dincolo de fereastră.

Pentru că-i era foarte frică să rămână singură în casă, Ada se hotărăște să învețe să meargă fără a spune nimănui (nici măcar lui Jamie) pentru ca atunci când va fi nevoie să o poată face.
Ocazia nu întârzie să apară, atunci când, din cauza amenințării orașului cu bombe, copiii sunt duși în locuri ferite și sigure. Jamie se regăsește pe o listă dar Ada, nu!, asta pentru că nu știa nimeni de existența ei. Fetița hotărăște să plece cu el, ceea ce-i va schimba viața.

Jamie s-a făcut alb la față. A deschis gura să zică ceva, dar eu am clătinat tare din cap și a tăcut. După ce-a plecat mama, s-a aruncat la mine în brațe.
– Nu-ți face griji, am zis, legănându-l.
Nu-mi era teamă. Eram recunoscătoare că petrecusem vara așa cum o petrecusem.
– Tu află unde trebuie să mergem și la ce oră să fin acolo, i-am spus. O să plecăm împreună, ai să vezi. (pag. 19)

Nu ai cum trece cu vederea comportamentul mamei, tatăl lipsind, aceasta fiind singura care avea grijă de cei doi copii, asta pentru că e un fel de-a spune că avea grijă pentru că asta nu se întâmpla. Ada era cea care îl hrănea pe cel mic, lăsându-se pe ea. Starea lor de sănătate era precară fiind doi copii care sufereau de foame. Erau nespălați, plini de bube și răni, iar hainele de pe ei zdrențuite.

În așa stare ajung în care domnișoarei Smith, după ce în careul din gară nimeni nu i-a strigat, dar nici dorit. Cea care se ocupa de distribuția refugiaților, Lady Thorton, îi duce la Susan, singura care nu primise nici un copil. Chiar dacă și-a manifestat îngrijorarea încă de când i-a văzut, spunând că nu știe cum se îngrijesc copiii, domnișoara Smith a dat dovadă de un devotament și comportament exemplar. Educația primită și mediul în care fusese crescută au făcut ca lucrurile să se desfășoare așa.

Încetul cu încetul ea și-a luat în serios rolul de tutore și le-a oferit copiilor o viață cum aceștia nu credeau să existe. Impresionant este faptul că Ada, izolată fiind în camera din bloc, avea un vocabular extrem de redus neștiind lucruri elementare de care nu contenea să se uimească.
Bunăoară, nu avea cunoștință de existența ierbii cât despre soare, acesta nu o mângâiase niciodată pe obraji. Nu știa ce sunt aceia ochelari, dar nici ce este un ac și la ce se folosește. Nu cunoștea nici data de naștere a ei și a fratelui ca să nu mai pomenesc de citit și scris.
Ușor, ușor, domnișoara Susan îi învață toate cele necesare, dar mai ales îi hrănește corespunzător și-i îngrijește. Le face baie în fiecare zi, îi piaptănă, le unge bubele care-i mâncau atât de mult, rănile de pe corp, le cumpără haine noi, pijamale și papuci. În fiecare seară le citește povești chiar dacă, la început, întâmpină rezistență din partea copiilor.
Dacă cel mic plânge seară de seară după mamă, Ada este înnebunită că ar putea ajunge, din nou, în grija mamei sale.
Cea mai mare bucurie a Adei este prezența lui Untișor, un ponei, pe care învață cum să-l îngrijească dar mai ales, cum să-l călărească. Se stabilește o legătură minunată între cei doi, poneiul ajutând-o să se deplaseze mai ușor dar și să-și dezvolte musculatura atrofiată din cauza inactivității.
Este minunat, cititor fiind, să vezi cum poate învăța un copil mare tot ceea ce tu deprinzi  din fragedă pruncie fără să-ți dai seama. Luca a avut diferite manifestări de la furie la bucurie atunci când povestea a căpătat mai multă substanță.
Ca mamă, nu m-am putut întreba cum poate o altă mamă să aibă așa un comportament. E inuman să tratezi așa puiul căruia i-ai dat viață cu atât mai mult cu cât el are o diformitate pentru care nu este vinovat. Tristă parte!
E dureros și să vezi cum în ciuda multora scrisori pe care Ada le-a trimis mamei ei pentru a-i cere acordul necesar efectuării operației, aceasta din urmă nu a catadicsit să-i trimită nici un răspuns.
Chiar dacă are multe temeri, Ada și fratele ei prosperă în Kent iar fata e uimită să afle că nimeni nu o desconsideră pentru diformitatea ei.

E cale lungă de la piciorul meu olog până la creier (pag. 254)

obișnuia să-i spună adesea Susan și asta mult a mai ajutat-o pe Ada.

Devine tot mai puternică și mai încrezătoare pentru că bănuia că ceea ce va urma nu va fi ușor de gestionat: confruntarea cu mama sa, care apare atunci când se aștepta mai puțin.

• Tu cine ești?
  Nu mă recunoștea.
  (…)
  – Sunt Ada, am zis.
  Când și-a dat seama cine eram, expresia i s-a transformat în furie.
  – Ce naiba înseamnă asta? a zis. Cine te crezi?
  Jamie o ținea de mână pe mama. Jamie părea plin de speranță.
  – Umbli călare! a zis mama. Prințesa Margaret, asta ești acum?
  (…)
  – Vrei să te operezi, așa-i? a zis mama.
  Mi-a sărit inima din piept.
  – Îmi pot repara piciorul. Doctorul a spus…
  – Pot, pe naiba! a zis mama. Ce să repare la piciorul ăla? Mai întâi primesc o scrisoare că tre să dau bani la guvern pentru că mi-a luat copiii, nouăsprezece șilingi pe săptămână, iar guvernul vrea să-i plătesc…
  – Nu te obligă nimeni, s-a amestecat Susan.
  – … și pe urmă vine asta. Scrisoarea trimisă la altă adresă, da am primit-o ca să văd că are cineva obrazu gros să-mi spună mie ce să fac cu copiii mei! Și-acu dau de tine, gătită, călare pe cal și cu nasu-n vânt, purtându-te de parcă ai fi mai bună ca oricine…
  – Nu, mamă, am zis.
  – … ca și cum ai fi tu mai bună ca mine!
  (…)
  Susan a încercat să-i explice ceva. Mama s-a întors și a fulgerat-o cu privirea.
  – Îmi spui tu mie că nu pot să-mi iau propriii copii? Tu? O putoare care stă într-o casă cu fițe?
  Mama a ținut-o tot așa, făcând-o pe Susan în toate felurile. (pag. 264)

La final, la noi, s-a lăsat cu lacrimi și poate a fost mai bine așa. Am vorbit mult în faptul serii, înainte de culcare, despre frații ăștia, despre părinți și felul lor de-a fi, despre nenorocul unora de-a veni pe lume în familii nepotrivite și despre câte și mai câte. Ne-am îmbrățișat și mărturisit iubirea, pentru a nu mai știu câta oară și ne-am bucurat de viața noastră liniștită și fericită.
Zilele ce au urmat au fost destinate unei analize mai amănunțite, de data asta făcută în limba engleză. De ajutor mi-au fost niște materiale de pe internet.
Adresa quiz-ului o găsiți aici, dacă doriți să-l completați.

S-a mai greșit, pe ici pe colo, dar pe mine m-a interesat mai mult exercițiul de citire și răspunsurile care au fost date.

Un alt material pe care l-am lucrat alături de Luca a fost unul în care s-a întâlnit cu sinonime și antonime, întrebări, anagrame dar și un storyboard. Le puteți lucra și voi dacă doriți.

The War That Saved My Life

De asemenea, nouă ne-a fost de ajutor și materialul de mai jos.

AN EDUCATOR’S GUIDE TO The War That Saved My Life

Am făcut și cartolinele în limba română, acolo unde veți găsi întrebări legate de poveste. Sunt multe, dar așa de frumoase. Să le folosiți sănătoși! Mai există și necompletate asta pentru a o face voi dacă considerați necesar.

Cartoline limba română Războiul care…

How „The War Saved My Life” may seem like a bombastic title, but it’s certainly true for this brave, smart girl whose heart and mind open like a flower in this lovely novel.