Întoarcerea din vacanță a prilejuit o reîntâlnire cu Fluturașii de trei ani, unii dintre ei chiar de doi ani și jumătate, iar pentru asta, de comun acord cu doamna Irina, cea care este în tura de dimineață, am stabilit să readuc în atenția lor povestea extrem de potrivită acestui anotimp, Cine mi-a furat frunzele? de Alice Hemming, Nicola Slater. E prea puțin o singură activitate pe marginea unei cărți atât de frumoase și e și indicat a nu trece superficial peste ceea ce are de oferit.
După ce am scris aici cum am ajuns s-o aduc în atenția celor mici, traducând-o și printând-o eu, o doamnă mi-a scris spunându-mi că din luna septembrie a apărut și pe piața noastră cu titlul Cine mi-a furat frunzele? nu Hoțul de frunze așa cum am tradus-o eu.
Am dus-o în Dumbravă, cum altfel? acolo lectura fiind mult mai plăcută într-un cadru desprins parcă din carte, doar că vântul mi-a cam stricat înregistrarea, sonorul primei părți fiind destul de alterat.
Săptămâna asta, tema este legată de legumele de toamnă însă, după veți vedea, nu le-am ocolit nici pe ele.
Bucuria a fost că unii dintre copii au ținut minte despre ce este vorba în poveste, personajele și anumite detalii. E o plăcere să vezi că după ce au trecut zile bune, când acasă nu cred că s-a citit ori vorbit despre această poveste, copiii să-și reamintească de parcă a trecut doar o zi.
Acum am putut să exemplific cu un format mare și cu o atenție sporită asupra ilustrațiilor.
Faptul că pot atinge cartea simțindu-i textura, că se pot apleca asupra detaliilor reprezentate de ilustrații, că o pot mirosi și interacționa cu ea schimbă datele problemei. E atât de diferit și nu veți realiza importanța acestui lucru decât atunci când îl veți exersa.
Așadar, povestea a fost despicată în patru cum s-ar spune, am repetat și explicat de mai multe ori cuvintele mai grele, le-am rostit cu voce tare alături de copii, pentru că atunci când ai în fața ta douăzeci de prichindei provocarea nu e de ici de colo.
Am alternat povestea cu secvențe de mișcare pentru că nu poți ține atenția trează unui copil atât de mic multe minute. Mersul încet, repede ori săltat, exercițiile de respirație atunci când veverița se relaxa, au reprezentat doar unele dintre cele pe care le-am folosit noi. Evident că sunt mai multe pe care fiecare le poate strecura după cum simte și cere grupa de copii.
O secvență cu mare priză la prichindei a fost aceea în care după ce am dat fiecărui copil două frunze, minunate frunze de arțar, am exersat poziții spațiale, le-am repetat pentru că a fost pentru prima dată. Am putut să le poziționăm, pe una, ori pe alta, ori pe amândouă în diferite locuri ale corpului nostru, secvențe cu „Du ambele frunze la urechi” ori „Acoperă ochii cu o frunză” stârnind râsetele copiilor. Dacă nu știți cum râde un copil așa de mic n-ar fi rău să aflați!
La final, frunzele prinse într-o ghirlandă așteptau a fi pictate ceea ce nu s-a mai petrecut pentru că timpul nu a permis.
Etapa următoare a fost una în care am intrat în tema săptămânii, aceea a legumelor de toamnă. Știu că metodica cere abordarea doar a unei legume la acest nivel de vârstă, doar că văzând că nu puțini le recunosc, am plecat în enumerarea și identificarea lor. Nu am fost singură în acest demers ci însoțită de doamna Broccoli, una de altfel îndrăgită de mulți copii atunci când se regăsește în farfurie.
Când în demersul tău ești ajutat de o figurină de pluș ori de o păpușă, copiii percep diferit această provocare, păpușa reprezentând pentru ei cu totul altceva decât ce cred adulții. La un moment dat, a venit vorba despre legumele care cresc deasupra pământului și cele care cresc în pământ și să nu credeți că nu au fost copii care au știut că cartofii cresc în pământ iar la întrebarea mea:
– Dacă săpăm, ce mai găsim sub pământ?
– O râmă! a strigat un copilaș.
a urmat un moment în care toți au făcut ca râmele.
Nici nu știm când a trecut timpul vorbind despre legume, culoarea lor, gustul și cele care sunt preferate. În ciuda faptului că sunt așa de mici, copiii au mereu întrebări surprinzătoare, curiozitatea lor fiind practic fără margini.
Finalul a fost acela în care și-au meșterit singuri niște măști. Da, sună cumva alambicat pentru că cei mici nu au deprinderi motrice și nici îndemânare, mulți dintre ei nefăcând asta acasă niciodată, însă atunci când sunt puși în fața unei provocări, mulți dintre ei îi dau curs, iar cei care sunt temători, ori nu au încredere în forțele proprii ori mai știu eu ce alte motive accentuează rolul adultului din fața lor acela de a-i încuraja și angrena în ele, rezultatul final fiind unul pe măsură. Chiar dacă nu iese din prima, de cele mai multe ori așa fiind, adultul trebuie să persevereze, încurajeze, insiste, ajutat de părinte neavând cum a nu apărea rezultatele. La unii mai repede, la alții după multe și repetate strădanii.
Ce au avut de făcut copiii? De completat cu hârtie creponată, bucățele rupte de hârtie creponată (nu biluțe/gogoloaie) „ferestrele” care erau acoperite cu folie autocolantă. E un exercițiu de motricitate fină care poate părea foarte simplu prin prisma unui adult însă pentru cei mici reprezintă o provocare. Au dat curs toți? Da, au dat! Doar că unii au acoperit dintr-o singură bucată locul respectiv. Veselia a întrecut orice așteptări deci am fost convinsă că a meritat!
O dimineață însorită de toamnă, una caldă și cumva diferită de ceea ce știam eu a fost învelită cu râsete și voia bună a unor prichindei. Strașnici prichindei!
