„Părinți și copii” de I.S. Turgheniev

Nici nu știu de când tot caut să citesc Părinți și copii și cum de căutările mele au fost zădărnicite din motive pe care acum, dacă mă întrebați, nu le pot enumera. Am citit acum două veri Un cuib de nobili și știam că Părinți și copii este socotit a fi cel mai bun roman al său.
La începutul săptămânii am avut prilejul să o achiziționez, atunci când aflată într-un mall după alt tip de cumpărături, mi-a sărit în ochi. Atât a fost suficient pentru ca să intru în visul meu, unul care era de multă vreme în așteptare.
Cadrul în care am savurat-o a fost unul idilic, venind să îmbrace într-un mod extrem de potrivit și parte din acțiunea cărții.

Părinți și copii este o carte care se citește pe nerăsuflate. Un roman în care regăsim descris conflictul dintre generații, dar nu numai atât. Este despre prietenie și iubire, orgolii și principii de viață, categorii sociale.  Nu ai cum nu remarca descrierile atât de frumoase.

Arina Vasilievna era tipul boieroaicei ruse din vremurile apuse. Ar fi trebuit să trăiască vreo două sute de ani mai înainte, în timpul vechii boierimi moscovite. Era foarte bisericoasă și impresionabilă, credea în tot soiul de semne, în ghicit, în descântece și vise; credea în darul celor „apucați” de a proroci viitorul, în duhurile casei și ale pădurii, în întâlnirile prevestitoare de rele, în deochi, în leacuri băbești, în puterea magică a sării pe altar în Joia Mare, în apropiatul sfârșit al lumii; credea că, dacă în Duminica Paștelui, la vecernie, lumânările ard fără să se stingă, hrișca va rodi bogat, iar ciupercile, dacă sunt văzute de ochi ochi omenesc, încetează să mai crească; credea că diavolul se trage mai ales spre locurile mlăștinoase și că fiecare evreu are pe piept o pată de sânge; se temea de șoareci, de șerpi, de broaște, de vrăbii, de lipitori, de tunet, de apă rece, de curent, de cai și de țapi, de oamenii roșcați și de pisicile negre, iar greierii și câinii erau după ea niște vietăți spurcate: nu mânca nici carne de vițel, nici de porumbel, nici de iepure, nici raci, nici brânză, nici sparanghel, nici gulii, nici harbuji (pentru că un harbuz spintecatsemăna, chipurile, cu capul tăiat al Sfântului Ioan Botezătorul), iar când vorbea despre stridii, tremura carnea pe ea de scârbă; îi plăcea să manânce bine și în același timpținea cu strășnicie posturile; dormea câte zece ceasuri, da, când pe Vasili Ivanovici îl chinuiau durerile de cap, rămânea de veghe toată noaptea, fără să se culce; nu citise în viața ei nici o carte, afară de Alexis, sau Coliba din pădure, scria o scrisoare, cel mult două, pe an, dar se opricepea la treburile casnice, la dulcețuri și la uscatul fructelor, deși nu făcea nimic cu mâna ei și îndeobște se urnea din loc cam anevoie. Era foarte bună la suflet și, în felul ei, destul de dezghețată. Știa că pe lume există stăpâni, care trebuie să poruncească, și oameni de rând, care sunt obligați să-i slujească; de aceea nu se împotrivea nici servilismului, nici plecăciunilor până la pământ. (pagina 180)

Acțiunea romanului începe în anul 1859 atunci când proaspătul absolvent de facultate Arkadi Nikolaevici Kirsanov se întoarce acasă însoțit fiind de mentorul și prietenul lui, Evgheni Vasilievici Bazarov. La moșie îl găsește pe tatăl său, dar și pe Fenecika, o tânără cu care el are un copil, necăsătoriți fiind. Personajul principal al romanului este Bazarov, tânăr medic, cel care reprezintă generația nouă și care nu dă doi bani pe aristocrație. E rebel, nesupus și se autointitulează nihilist, întrucât respinge orice autoritate (a legii, a sentimentului, a moralei, a tradiţiei), orice valoare general recunoscută. Arkadi are tendința de a-l urma în convingeri, numai că revenirea acasă îi va schimba percepția.
Atitudinea și modul lor de gândire, în special a lui Bazarov, va produce mari tensiuni la conacul Kirsanov, acolo unde intră mereu în polemică cu unchiul lui Arkadi, cel care locuiește și el acolo, mereu îmbrăcat la patru ace, adeptul aristocrației, naționalist slavofil, care va sfârși prin a-l provoca pe Bazarov la un duel.
Tatăl lui Arkadi este mai deschis la nou, nu neagă progresul și este fascinat de experimentele pe care Bazarov le realizează.
De altfel, Bazarov produce sentimente diverse, fiind adorat de slugile de la Mariino, chiar dacă el le ia peste picior și le vorbește la mișto, iar Fenecikăi îi provoacă o teamă teribilă.
Nu mi s-a părut plictisitor începutul, în ciuda mai multor opinii auzite, cât despre conținut, nici vorbă de a plictisi în vreun mod, poate și pentru că mi-am dorit atât de mult să o citesc.
Cititorul are parte de o scriitură blândă și caldă, care îl pune pe gânduri, indiferent dacă judecă din postura de copil ori părinte.
Mi-a plăcut tatăl lui Bazarov, medicul de pe front, dar nici tatăl lui Arkadi nu mi-a displăcut prin maturitatea cu care și-a tratat fiul, chiar dacă de cele mai multe ori nu rezona cu părerile acestuia.
Mi-a plăcut mama lui Bazarov, prin frământările de care a fost cuprinsă și prin modul în care își iubea unicul fiu chiar dacă nu-i era îngăduit de acesta să o arate.

– Ne-a părăsit, bâigui el. Ne-a lăsat, s-a plictisit cu noi! Am rămas singur, singur-singurel! repetă de câteva ori şi de fiecare dată cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi arătat undeva cu degetul.
Arina Vasilievna se apropie de dânsul şi, lipindu-şi tâmpla de capul lui încărunţit, zise:
– Ce să-i faci, Vasea? Feciorul e ca aşchia desprinsă de trunchi. Mai bine zis, e ca şoimul: când vrea, zboară, când vrea se întoarce iarăşi. Pe când noi suntem ca două ciuperci pe-o scorbură, stăm alături şi nu ne mai urnim din loc. Numai eu o să rămân aceeaşi mereu pentru tine, ca şi tu pentru mine.
Vasili Ivanovici îşi luă mâinile de pe obraz şi îşi strânse în braţe soţia, prietena lui de-o viaţă. O îmbrăţişă cu atâta duioşie, cum n-o îmbrăţişase nici în tinereţe, căci, în clipa aceea de amărăciune, ea ştiuse să-i aline durerea şi să-l mângâie. (pagina 204)

Finalul vă las să-l aflați singuri pentru a nu vă strica surpriza.
Trebuie să-l citiți pe Turgheniev. Chiar trebuie!

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: