Finalul zilei de ieri nu se putea încheia mai bine decât cu vizionarea filmului Fjord, cel mai nou lungmetraj al regizorului român Cristian Mungiu, distins anul acesta cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, o performanță remarcabilă care îl așază din nou printre marile nume ale cinematografiei europene. Aproape două decenii după succesul răsunător al filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu revine cu o poveste care vorbește despre familie, credință, diferențe culturale și limitele toleranței într-o lume tot mai polarizată.
Am cumpărat biletele imediat ce au fost puse în vânzare. Se spune că aceasta a fost singura proiecție înainte de premiera oficială din toamnă, iar sala plină a confirmat interesul pe care filmul îl stârnește deja. În jurul meu erau, în mare parte, oameni de vârsta mea. Oameni care au suficientă experiență de viață încât să înțeleagă că lucrurile nu sunt niciodată doar albe sau negre și că alegerile personajelor nu pot fi judecate simplist.
Fjord urmărește povestea familiei Gheorghiu, un cuplu româno-norvegian format din Mihai și Lisbet, care se mută împreună cu cei cinci copii într-un sat izolat din Norvegia. Ceea ce începe ca o încercare de a construi o viață liniștită se transformă într-o confruntare dureroasă cu sistemul de protecție a copilului, după ce apar suspiciuni privind modul în care copiii sunt educați. Inspirat dintr-un caz real care a stârnit dezbateri aprinse în urmă cu mai mulți ani, filmul pune față în față două lumi, două sisteme de valori și două moduri diferite de a înțelege libertatea, responsabilitatea și dragostea parentală.
Din primul moment am înțeles de ce filmul se numește Fjord. Există un frig aproape palpabil care traversează fiecare cadru. Nu doar frigul peisajului nordic, ci și frigul dintre oameni, dintre instituții și indivizi, dintre ceea ce se spune și ceea ce rămâne nespus. Tensiunea este prezentă permanent, discretă și apăsătoare, ca o ceață care nu se ridică niciodată complet.
Mi-a plăcut enorm interpretarea lui Sebastian Stan, care construiește un personaj complex, vulnerabil și încăpățânat în același timp. La fel de impresionantă mi s-a părut și Renate Reinsve, în rolul lui Lisbet, prinsă între două lumi și două loialități. Împreună, cei doi dau filmului o autenticitate care te ține permanent implicat emoțional.
Primul gând pe care l-am avut privind peisajele acelea superbe și reci a fost unul foarte simplu: eu una nu aș putea trăi acolo. Dar filmul nu era despre mine. Așa că am urmărit desfășurarea acestei povești și mi-am amintit că, atunci când cazul real a ajuns în atenția publică, am fost printre cei care au semnat petiția pentru reunirea copiilor cu familia lor.
Există în film o idee care mi-a rămas în minte. Că uneori traumele din interiorul unei familii nu sunt provocate de violențe evidente, ci de tăceri, de cuvinte aruncate la întâmplare, de gesturi aparent neînsemnate. Ce s-a întâmplat cu adevărat în acea familie știu doar cei care au trăit acolo. Însă filmul nu încearcă să dea verdicte. Nu îți spune pe cine să condamni și pe cine să aperi. Te obligă doar să privești și să te întrebi.
Poate tocmai aici stă una dintre marile reușite ale lui Cristian Mungiu. Refuză să transforme povestea într-o lecție morală. Nu oferă soluții, nu închide conflictele și nu liniștește spectatorul. Lasă loc îndoielii și nuanțelor, într-o epocă în care toți par să aibă certitudini absolute.
Filmul nu are un final clasic. Sau poate că are atâtea finaluri câți spectatori există în sală. Fiecare pleacă acasă cu propria interpretare, cu propriile răspunsuri și propriile întrebări.
M-am gândit atunci că poate spectatorii mai tineri sau cei care nu au trecut prin anumite experiențe de viață vor înțelege altfel filmul. Pentru mine, una dintre ideile lui cele mai puternice este aceea că suntem suma lucrurilor petrecute în copilărie. Le purtăm cu noi ani întregi și încercăm, când și dacă reușim, să le rescriem.
Am ieșit din sală după mai bine de două ore cu sentimentul ciudat al unei întâlniri dificile, dar necesare. O experiență care, paradoxal, m-a lăsat într-o stare bună. Poate pentru că filmele importante nu sunt cele care ne liniștesc, ci cele care ne fac să gândim.
Iar ziua aceasta fusese deja plină de emoție. Dimineața, la Rainbow Land, copiii m-au sărbătorit în avans, cu bucuria lor sinceră și luminoasă. Seara, alături de sora mea și de buna mea prietenă Ana, am continuat să sărbătorim în felul nostru. La finalul filmului am râs chiar discutând dacă, pe lângă protecția copilului, n-ar trebui să existe și o formă de protecție a babelor.
Așa s-a încheiat o zi bogată în emoții așezate pe paliere diferite. Emoții venite de la copii, de la oameni dragi, de la necunoscuți și de la un film care nu te lasă să pleci indiferent. Le-am primit pe toate cu recunoștință și cu bucuria aceea simplă a lucrurilor firești, care, uneori, sunt cele mai prețioase.
