La stadion, turele pe care le fac – când în pas alert, când alergând – au ajuns să însemne mai mult decât exercițiu fizic. În căști se aud lecturi care îmi țin mintea trează, iar ochii au parte de un spectacol pe care cerul îl schimbă de la o zi la alta, în registre tot mai variate.
Astăzi am ajuns după ora 19:30, imediat după o ploaie zdravănă. Aerul mirosea minunat: a praf spălat, a pământ încins care se răcorește încet. Genul acela de miros care te face să respiri mai adânc fără să-ți dai seama.
Pista elastică a stadionului este atât de prietenoasă cu picioarele, încât poți merge în voie și îți poți lăsa gândurile să hoinărească unde vor ele. După ploaie, norii se risipiseră doar pe o jumătate de cer, iar soarele ieșise timid și luminase totul într-un fel aproape ireal. În cealaltă jumătate, însă, cerul era încă agitat, întunecat și plin de mișcare. Nu degeaba sunase astăzi de mai multe ori RO-Alertul: vânt puternic și multă apă căzută în zona noastră. Noi am fost cumva ocoliți; n-a căzut gheață, doar ploaie și vânt.
Și totuși, între două ture de ploaie, pe cer a apărut o pasăre. Nu una adevărată, ci una desenată din nori. Părea că zboară odată cu gândurile mele. Și, pentru câteva clipe, totul a devenit liniștit.
Asta îmi place cel mai mult la astfel de ieșiri: nu trebuie să fii atlet, nu trebuie să alergi repede sau mult. Poți doar să mergi. Să fii singur cu tine. Să-ți așezi gândurile, să respiri în bună ordine și să lași cerul să-ți spună povestea lui.
Încercați și voi. Mergeți. O să vă placă.
