Când obrajii îți ard nu de la grozăviile care te cuprind ci de la reflexia frunzelor

Un început de săptămână cam aiurea pentru că școală nu se face, afară e o ceață parcă special pentru a nu se vedea cerul plumburiu, veștile despre molimă tot mai alarmante, prietenii tot mai îmbrățișați cu virusul.
Nu se face școală? Da, nu se face pentru că elevul este în săptămâna când stă acasă, fiind rândul grupei lor. Și dacă stă acasă nu are acces la ce se petrece la școală, acolo unde au loc orele importante din orarul lor: matematică, limba română, fizică, chimie, biologie și informatică. Nu există aparatura necesară și nici dorința de a se face ceva în această direcție. Ne-am vorbit noi, părinții, veșnicii părinți agasanți și veninoși, poate reușim să remediem situația, asta dacă nu s-o intra în scenariul roșu. Orele care au loc on-line au început să miște de astăzi (doar n-a trecut decât o lună de la începerea școlii) având nețărmurita bucurie de a cunoaște niște profesori pe care până acum nu i-am văzut (nici ei, elevii, dar nici părinții care au mai tras cu ochiul că deh! e început de liceu și nu se știau mulți dintre dascăli). Au fost invizibili, realmente, dar sunt convinsă că pe fluturașul de salarii vor fi extrem de clari! Da, sunt încordată pentru că nu e corect ce se petrece și pentru că toate astea se vor repercuta tot asupra noastră, a părinților veninoși care am înlesnit apariția învățământului paralel, cel făcut prin meditații. Nici nu doresc a comenta mai mult pentru că e o luptă a nervilor tari și pentru că de soarta ta nu interesează pe nimeni ci doar pe tine, fiind nevoit a găsi soluții. După putință și pricepere.
Revenind la vreme, e toamnă, cum ar putea fi altfel. Și nu pot spune că-i urât tare pentru că nu-i frig așa cum era anul trecut atunci când ningea și era o apăraie, dar nu era covid. Mai bine apă în șoșoni decât distanțare și nebunia asta permanentă însă nu mai poți alege.

   

Despre virus, tot mai mulți cunoscuți îl au. Copiii vecinilor, plecați în lumea lor, profesoarele de la școala gimnazială unde nu de mult a plecat copilul, oameni apropiați pe care-i cunoști bine-bine. Din fericire, veștile nu sunt chiar rele pentru că nu au forme urâte ale bolii, cel puțin așa stând  situația până acum. De câte ori aud asta mă încearcă toate simptomele, mă dor toate, de la cap la mușchi și parcă toată paleta de simptome e pe mine. După ce trece panica dispar și ele, dar tot acest carusel mă stoarce de vlagă și mă face terci.

La copilul mare, aflat departe, numărul cazurilor a ajuns pe la 17 mii pe zi, deci e și mai mare tensiunea. Noroc că el nu e așa ca mine, adică e mai zen, asta oferindu-mi o oarecare liniște.

Poate ne ajută Dumnezeu să rămân cu creierii întregi însă la cum se prezintă situația e tot mai greu. Da vine ea ninsoare, că tot o iubesc de nu mai știu de mine și-mi revin. Garantat! Până atunci, iau cu ceva lectură și niște amăgeli.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: