Jessie Buckley care a fost numită cea mai bună actriță în rol principal pentru interpretarea intensă a unei femei care face față morții fiului ei mic în „Hamnet”.
Un film pe care l-am văzut după ce am citit cartea. Pe 25 ianuarie, anul acesta, după ce am văzut filmul, scriam așa:
Hamnet nu este o biografie clasică și nici o poveste despre Shakespeare, așa cum ne-am aștepta. Este, mai degrabă, o carte despre pierdere, despre legătura invizibilă dintre părinți și copii, despre viață domestică, boală, natură și memorie. Maggie O’Farrell alege să spună povestea fiului pierdut al lui Shakespeare, Hamnet, și mai ales povestea mamei sale, Agnes — o femeie intuitivă, aproape sălbatică, profund conectată la natură și la forțele nevăzute ale lumii. Este un roman senzorial, dens, viu, care te poartă fără efort în Anglia secolului al XVI-lea.
Regizorul și scenariștii au reușit să „îmbrace” cartea într-o formă cinematografică inspirată. Natura este personaj în sine — pădurea, casele, lumina, noroiul, liniștea. Atmosfera te prinde și te poartă fără efort în secolul al XVI‑lea. Este unul dintre acele filme în care mai mult se simte decât se spune, iar asta mi se pare perfect în acord cu spiritul cărții.
Interpretările sunt remarcabile. Agnes este exact așa cum o simțeam din roman: intensă, misterioasă, prezentă. Soțul ei — al cărui nume nu este rostit aproape niciodată — rămâne în umbră, dar într-o umbră caldă, plină de sens. Iar momentul de la final, când Agnes ajunge la reprezentația cu Hamlet și este întrebată pe cine caută, m-a emoționat profund:
— Îl căutăm pe William Shakespeare. Noi suntem familia lui, venim din Stratford.
Hamnet, copilul, este o prezență fragilă și luminoasă. Actorul care îl interpretează aduce pe ecran o puritate care doare. În această familie, armonia nu se explică, se simte. Priviri, gesturi mici, tăceri care spun tot.
Am văzut că filmul figurează pe listele de propuneri pentru Oscar și, sincer, mi-ar plăcea să plece acasă măcar cu o statuetă. O merită.
Și iată că acest lucru este acum adevărat.
Hamnet — fie citit, fie văzut — ne amintește că arta nu vindecă rana, dar îi dă un nume. Și, poate, o formă în care putem învăța să respirăm mai departe.
