Mă pregătisem de aseară cu entuziasm cât pentru trei oameni și cu acel fler care rareori mă înșală. Simțisem că vom fi mai mulți copii decât ieri. Dacă atunci fuseseră 14, astăzi aveam să numărăm 20 de Buburuze. Așa că mi-am umplut brațele cu materiale, planșe, jocuri, baloane și toate acele „arsenale” fără de care nu prea apar eu pe la grupă. Și bine am făcut.
Dimineața m-am îmbrăcat cu stare bună și cu puțină primăvară în suflet. Mi-am pus și o pereche de pantofi mai veseli, ca să mai alungăm din frigul care ne-a ținut captivi atâtea luni.
De data aceasta am intrat în grupă după ce copiii se întorseseră deja de la masă. De obicei îi aștept eu acolo. Dar astăzi… astăzi eu am fost cea așteptată.
Și când s-a deschis ușa, au venit peste mine douăzeci de copii cu bucuria lor întreagă. Cu strigăte, cu îmbrățișări, cu ochi mari și luminoși. Sunt momente imposibil de descris exact. Trebuie trăite. Te umplu de energie într-o secundă și îți amintesc de ce iubești atât de mult ceea ce faci.
Mi-am lăsat bagajele într-un colț și am început ritualul nostru de dimineață: cercul de povești și întrebări. Am înșirat lunile anului, anotimpurile, zilele săptămânii, am privit pe geam și am analizat lumea de afară ca niște mici cercetători.
— Cine a văzut bondari?
— Dar albine?
— Câți pomi înfloriți ați observat?
— Ce culoare aveau florile?
— Cum ați petrecut de sărbători?
Întrebările au curs una după alta, iar răspunsurile au venit cu farmecul lor specific: sincere, haioase, neașteptate și uneori atât de prețioase încât merită păstrate doar între noi.
Apoi le-am citit povestea „Un ou cuminte”, o carte minunată, caldă și plină de sens. Este una dintre acele povești care vorbesc simplu despre lucruri importante și care ajung direct la copii. M-am bucurat să văd cât de atenți au fost, cât de mult au urmărit imaginile și cât de natural au intrat în firul poveștii.
După lectură, am stat de vorbă despre emoții, familie și relaxare. I-am întrebat:
— Cum se relaxează mama ta?
Și dintre toate răspunsurile, unul mi-a mers direct la inimă. Eva a spus senin:
— Mama mea se relaxează vorbind cu mine.
Uneori copiii spun în câteva cuvinte lucruri pe care adulții le caută ani întregi.
După momentul de poveste, am trecut la partea creativă. Le-am oferit planșe tip scratch, acelea negre, misterioase, sub care se ascund culori vii. Cu ajutorul creioanelor de lemn, copiii au răzuit suprafața și au descoperit modele pascale, forme surprinzătoare și mici explozii de culoare.
Le place enorm această activitate. Există ceva magic în a nu ști ce se află dedesubt și în a descoperi treptat, cu răbdare. Și da, cred că această bucurie a descoperirii nu dispare nici la oamenii mari — dovadă lozurile răzuite cu speranță.
Cât timp ei lucrau concentrați, eu și Alina umflam baloane pentru următorul joc. Găsisem acasă, printre cutii și sertare pline cu materiale, exact ce trebuia: baloane cu modele de Paște și baloane cu inimioare. S-au potrivit perfect cu ziua noastră.
A urmat un joc de mișcare și coordonare: copiii trebuiau să arunce balonul printr-un cerc și să îl prindă pe partea cealaltă. Simplu? Deloc. Distractiv? Enorm.
Am exersat atenția, orientarea în spațiu, coordonarea mână-ochi, reacția rapidă și, bineînțeles, bucuria de a încerca din nou când nu îți iese din prima. După aceea am continuat joaca liberă cu baloanele: sus, jos, stânga, dreapta, plutire, alergare, râsete multe.
Am trecut apoi la un joc de observare de tip I Spy Easter, o planșă încărcată cu imagini mici și mari, ascunse printre detalii. Copiii aveau de găsit anumite elemente și chiar un număr precis din fiecare.
Ce activitate minunată pentru concentrare, răbdare și spirit de observație! Au căutat cu seriozitatea unor detectivi în miniatură și cu entuziasmul unor exploratori.
Pregătisem și un craft adorabil — iepurași, puișori și oițe — însă timpul, acest năzdrăvan grăbit, ne-a făcut cu ochiul și a fugit mai repede decât noi. Nu am mai apucat să îl realizăm împreună, însă am lăsat toate materialele pregătite pentru fiecare copil, iar Alina îl va continua cu ei mâine.
Și poate că asta e frumusețea activităților cu copiii: mereu rămâne ceva frumos și pentru ziua următoare.
Cum a fost, în câteva cuvinte?
Veselie. Dor spus fără rușine. Îmbrățișări multe. Răbdare mai mare decât altădată. Emoții care se așază frumos. Copii care cresc văzând cu ochii și care te primesc de fiecare dată ca și cum ai aduce cu tine o sărbătoare.
Mă bucur că tema aleasă a fost aceasta, în spiritul zilelor pe care le trăim. Și mă bucur, mai ales, de legătura pe care o construiesc cu aceste suflete mici și luminoase.
Le sunt recunoscătoare părinților pentru încredere și pentru faptul că fac posibile astfel de întâlniri.
Iar săptămâna viitoare? Încă nu știu ce temă ne așteaptă. Dar știu sigur ceva: orice temă ar fi, o vom transforma în joacă, în sens și în amintiri frumoase.
