Ieri, după ce am terminat tot ce era de făcut, am simțit din nou chemarea acelui loc familiar — Nada Florilor. Am ajuns acolo și, ca de fiecare dată, am rămas mai mult decât plănuisem. E un loc în care revin constant, poate pentru că mă leagă de el o mulțime de amintiri, multe dintre ele țesute în jurul pașilor mei și ai fiului meu cel mic. Dar nu doar amintirile mă aduc aici, ci și un fel de liniște care nu se explică, doar se trăiește.
Am citit din nou cu voce tare, așa cum obișnuiesc să fac. „Lecția de greacă” a lui Han Kang a prins altă respirație în aerul de acolo — ca și cum cuvintele aveau nevoie să fie rostite în mijlocul naturii, nu între pereți.
Înainte de lectură însă, am privit. Nada nu mai este locul curat de altădată. E lăsat în paragină, cu multe cuiburi de ciori care au transformat pământul de dedesubt într-un spațiu greu de suportat. Mirosul nu e unul prietenos, iar imaginea, pe alocuri, pare abandonată. Și totuși, în ciuda acestor lucruri, am ales să caut frumosul.
Și l-am găsit.
În pâlcuri de toporași albi, în floarea Paștelui care răsare timid în perioada aceasta, în mugurii fragezi de fragi care te îmbie cu un verde atât de crud încât aproape că îți vine să-l guști. Am zărit rațele, discrete, aproape invizibile în liniștea lor atentă, în plin proces de cuibărit. Am urmărit ciorile, agitate, într-o forfotă continuă, ducând și aducând, construind fără oprire, chiar dacă lasă în urmă dezordine.
Am trecut printre urzici sălbatice, cu florile lor mov, și printre toporași violeți răsăriți pe ici, pe colo. Totul părea o explozie de început — o lume care, chiar și în imperfecțiunea ei, își croiește drum spre viață.
Mesteacănii și teii încă așteaptă să înfrunzească, dar promisiunea lor e acolo, în fiecare ramură. Am oprit lângă un zărzărel sufocat de uscăciuni rămase peste iarnă și, fără să stau prea mult pe gânduri, l-am eliberat puțin. Parcă avea nevoie să respire. Poate, într-un fel, și eu.
Un bondărel harnic mi-a atras atenția — concentrat, hotărât, complet absorbit de rostul lui. Și, privind toate acestea, mi-am dat seama că frumusețea nu dispare niciodată cu adevărat; trebuie doar să alegi să o vezi.
Azi este prima zi de Paște. Am rămas acasă, mai puțini decât altădată — doar patru. Am petrecut timp și la cimitire, pentru că sărbătorile, oricât de luminoase ar fi, poartă și doruri. Dar poate tocmai asta le face atât de importante.
Paștele nu înseamnă doar revederi, ci și amintire. Nu doar prezență, ci și absență. Este despre cei care sunt încă aici, dar și despre cei care rămân cu noi în feluri tăcute.
În familie, sărbătorile capătă sens nu prin număr, ci prin apropiere. Prin felul în care alegem să fim unii pentru alții, chiar și în tăcere. Prin gesturi mici, prin timp petrecut împreună, prin acceptarea faptului că viața se schimbă, dar căldura ei poate rămâne.
Așa că, între o plimbare printr-un loc imperfect și o zi petrecută cu cei rămași aproape, am ales să văd partea plină. Să mă bucur de verde, de viață, de continuitate.
Pentru că, până la urmă, acolo unde există natură, există și un motiv să rămâi. Iar acolo unde există oameni dragi, există întotdeauna un început nou.
