Am ajuns la Suceava după o lungă ezitare. M-am învârtit între gânduri și locuri posibile – cetatea, Târgu Neamț, liniștea de la Ipotești. Dar, într-un final, nu eu am ales. M-am urcat în mașină, iar drumul m-a ales el pe mine.
Am lăsat mașina în dreptul uneia dintre casele în care am locuit cândva. Sunt mai multe, pentru că viața de atunci era în mișcare, ca și mine. Și am pornit pe jos. Nu neapărat să revăd, cât să recunosc. Sau poate să mă recunosc.
Orașul nu mai e același. Nici nu avea cum. În spatele prefecturii, acolo unde odinioară se ridica un hotel generos, acum e gol. Un gol temporar, probabil – pentru că în „buricul târgului” nimic nu rămâne nefolosit. Se va construi altceva. Întotdeauna se construiește altceva. Doar că, uneori, peste tine nu se mai construiește nimic. Doar se așază straturi.
Am luat-o spre cetate, pe jos, ca pe vremuri. Am numărat, aproape copilărește, peste 280 de trepte până la statuia lui Ștefan. Nu le țineam minte așa. Sau poate că atunci nu le simțeam. Drumul e acum amenajat, ordonat, parcă mai ușor de parcurs pentru oricine. Și totuși, pentru mine, a fost mai greu.
Sus, viața pulsa. O sărbătoare bucovineană, fanfară, oameni dansând. O bucurie simplă, colectivă, din aceea care nu cere explicații. Am rămas acolo a doua zi de Paște, puțin mai mult decât intenționasem. Am trimis gânduri bune celor care contează. Celor care au fost martori, în felul lor, la devenirea mea.
Și apoi am continuat.
Am mers prin locurile pe care le știu pe dinafară. Sau, mai bine spus, pe dinăuntru. Pentru că acolo m-am plimbat ani la rând cu Luca – eu pe jos, el în cărucior sau pe trotinetă, într-un timp în care graba nu exista. Fiecare colț avea o poveste. Și încă o are.
Am ajuns și în locul în care veneam cu Răzvan, pe când era mic, abia intrat în școală. Drumul către învățătoarea lui. Patru ani din viața lui, adunați într-o casă dintr-un cartier care, fără să știu atunci, avea să lege fire din copilăriile noastre – a lui, a mea, a altora. Ca și cum timpul nu merge doar înainte, ci se întoarce și se înnoadă.
Parcul de lângă al doilea nostru loc de locuit nu mai există. A dispărut cu totul. Și, odată cu el, o parte din amintirile lui Răzvan – sau poate nu. Poate că ele sunt acum mai vii ca niciodată, tocmai pentru că nu mai au un loc fizic în care să se sprijine.
Blocul acela vechi, cu parter și un singur etaj, încă stă în picioare. Cu curtea lui mare, cu verdele acela liniștit care nu cere nimic. Un martor tăcut al unei vieți care nu mai e, dar nici nu a plecat de tot.
Am ajuns și în centru. Am trecut pe lângă casa pe care am început să o construim cândva, cu planuri, cu speranță, cu viitor. Apoi a venit anul acela care a oprit lumea în loc. Și, odată cu ea, și pe noi.
M-am plimbat prin toate acestea ca printr-un muzeu viu. Dar nu al orașului, ci al meu.
Pentru că, în realitate, nu locurile sunt cele care te tulbură cel mai tare. Ci întâlnirea aceea neașteptată – tu, cel de acum, față în față cu tine, cel de acum 20 de ani. Vă priviți. Vă recunoașteți. Și, pentru o clipă, nu știi care dintre voi e mai real.
Vechiul și noul nu se exclud. Se suprapun. Se contrazic. Se completează. Exact ca în noi.
Și poate că asta e, de fapt, întoarcerea: nu un drum înapoi, ci o întâlnire. Cu tot ce ai fost. Cu tot ce ai pierdut. Cu tot ce ai devenit.
În rest… totul e bine.
