Am ajuns astăzi la Iași într-o zi cum numai toamna știe uneori să dăruiască: caldă, luminoasă, generoasă. Ne-am oprit la Palas să bem o cafea și să ne mai dezmorțim trupurile după orele petrecute în mașină. Era multă lume, copii alergând, glasuri, pași, forfotă. O zi vie, care se bucura de ea însăși.
Și totuși, printre toate acestea, ochii mei au căutat altceva.
Am făcut câteva fotografii în care, aproape fără să-mi dau seama, s-au adunat atâtea nuanțe de albastru, încât imaginea a devenit mai mult decât o simplă fotografie. A devenit o stare.
Palatul, în măreția și maiestatea lui, se ridica în fața unui cer de un albastru pur, aproape ireal. Albastrul acela care nu cere nimic, nu apasă, nu tulbură. Doar este. Și, fiind acolo, pare să pună în ordine tot ceea ce este în jurul lui.
În astfel de momente, nici nu mai contează că sunt și eu undeva, în fotografii. Poate că uneori frumusețea nu ne cere să fim în centrul ei. Ne este suficient să fim martori.
M-am gândit atunci că, toate gândurile mele aveau astăzi tente de albastru.
Albastrul este considerat o culoare rece. Și totuși, câtă căldură poate aduce în suflet! Există un albastru care liniștește, unul care mângâie, unul care deschide ferestre înlăuntrul nostru. Un albastru în care poți respira mai adânc și în care gândurile, pentru o vreme, încetează să se mai împiedice unele de altele.
Albastrul cerului ne amintește că există întotdeauna un spațiu mai larg decât neliniștile noastre. Albastrul apei ne vorbește despre adâncime și despre liniște. Albastrul unei zile senine ne convinge, fără să spună nimic, că lumea poate fi și simplă, și bună.
Iar astăzi, la Iași, între agitația orașului, copii, oameni, cafea și pași grăbiți, am descoperit un albastru care mi-a făcut bine.
Un albastru fără umbră. Senin, limpede, aproape solemn.
Un albastru care nu răcește, ci încălzește. Care nu îndepărtează, ci apropie. Care nu apasă sufletul.
Astăzi, eu am privit albastrul.
Și, pentru câteva clipe, am simțit că albastrul mă privește înapoi.
