Reîntoarcerea are uneori gust de emoție caldă și nerăbdare copilărească. Așa a fost și întâlnirea mea cu Ana și cu cei 13 prichindei de Clasă Pregătitoare – o revedere așteptată, cu dor adunat în palme și cu inima pregătită pentru uimire. Tema? Dinozaurii. Un subiect care nu vine niciodată singur, ci aduce după el explozie, mirare, întrebări și, de data aceasta, multă efervescență – la propriu și la figurat.
Pentru unii dintre copii, totul a fost mai mult decât o activitate: a fost un prim contact cu acest tip de experiență. Unii nu au frecventat grădinița. Alții lipsesc des de la școală. Nu din vina lor – niciodată din vina lor – ci dintr-un cumul de împrejurări pe care nu le judec, dar care își pun amprenta tăcut asupra devenirii lor.
Și tocmai de aceea simt să spun răspicat, din toată convingerea: grădinița nu este opțională. Clasa Pregătitoare nu este „doar un an de acomodare”. Sunt temelii. Sunt locurile în care se așază rutina, în care copilul învață să decidă, să aștepte, să coopereze, să își gestioneze emoțiile. Sunt spațiile sigure în care experimentează situații pe care acasă nu le poate trăi la fel.
Dragi părinți, lăsați deoparte ideea că „e prea mic” sau că „recuperează el mai târziu”. Dezvoltarea nu așteaptă. Ritmul copilăriei are nevoie de prezență constantă, de comunitate, de reguli blânde și de provocări potrivite vârstei. Grădinița și Clasa Pregătitoare sunt începuturi care contează enorm.
Ziua noastră cu dinozauri a început cu ochi mari și respirații tăiate de uimire. Am „vizitat” muzeul dinozaurilor, am răsfoit o carte spectaculoasă, iar cuvinte precum paleontolog, fosilă, magmă, lavă, vulcan, învelișurile Pământului au prins viață între buze mici, curioase. Le rosteau cu seriozitate, cu un fel de mândrie nou-descoperită.
Apoi a venit momentul mult așteptat: experimentul.
Fiecare copil și-a modelat propriul vulcan din plastilină clay, așezat cu grijă pe farfurie, pregătit cu lingurița, pipeta, bicarbonatul, oțetul și colorantul alimentar. Au lucrat concentrați, cu frunți încruntate și limbi scoase în colțul gurii – acel semn sigur că imaginația e în plină activitate.
Și când lava a început să curgă…
Wow-ul acela sincer a umplut sala. Râsete. Exclamații. Bucurie pură. Efervescență reală, chimică, dar și interioară.
Între cele două activități principale, le-am oferit un intermezzo cu imagini și abțibilduri. Le-am cerut să le așeze în ordine crescătoare. Și atunci s-a auzit muzica matematicii: numărat de la 1 la 20, crescător, descrescător, din doi în doi, din trei în trei, din cinci în cinci. Un cor imperfect și minunat, care mi-a confirmat cât de important este exercițiul zilnic, consecvența, prezența la școală.
Finalul a fost dedicat migalei – ironing beads. Din cei 13 copii, doar unul știa despre ce este vorba. Pentru ceilalți, a fost încă o descoperire. Pe lângă dinozaurul vedetă, au apărut un vulcan spectaculos – Teodor a creat unul nemaipomenit –, un fermier care fugea din fața râurilor de lavă, inimioare, floricele și cercuri colorate, fiecare mai viu decât celălalt.
Am avut și o secvență de mișcare și ritm – pentru că energia copiilor trebuie să danseze, nu să fie ținută captivă.
La final, am primit felicitări. Îmbrățișări. Promisiuni că nu voi întârzia prea mult până la următoarea întâlnire.
Ana rămâne un dascăl minunat, cu o liniște și o bucurie așezată în privire. Poate că mai mulți copii ar fi avut nevoie de ea. Dar lucrurile se așază cum știu ele, iar dacă ea e împăcată și senină, atunci și eu pot fi.
Am plecat cu recunoștință și cu dor deja pregătit pentru revedere.
Copiii aceștia merită prezență. Merită continuitate. Merită școală – în fiecare zi.
