În casa prietenei mele de la Brașov locuiesc doi domni cu blană și personalitate bine conturată. Sunt frați – motani amândoi – iar numele lor nu lasă loc de jumătăți de măsură: Luis Miguel și Dambonino.
Luis Miguel, după cum îi spune și numele, are un aer de actor latino, ușor dramatic, cu privire intensă și mers de cuceritor. Dambonino, în schimb, pare genul care ar prefera o siestă filozofică în locul unei apariții scenice. Împreună, fac un duo care ar putea foarte bine să umple un afiș de film independent: „Tors în doi”.
De data aceasta, șederea mea la Brașov a fost scurtă. Dar suficient cât să-mi acord o porție zdravănă de… pisiceală. M-am așezat pe canapea, mi-am abandonat pentru câteva minute agenda mentală și m-am lăsat adoptată de Luis Miguel. Pentru că adevărul acesta este: noi credem că mângâiem pisica, dar de fapt ea ne oferă privilegiul de a o mângâia.
Am trimis fiilor mei imagini cu această „pisiceală de Sânpetru” – eu și un motan cu alură de star spaniol sau mexican, în plin moment de tandrețe domestică. Am râs. Au râs. Și, pentru câteva clipe, distanța dintre noi s-a topit într-un tors prelung.
În alergătura noastră continuă, în listele care nu se termină și în responsabilitățile care ne țin treji noaptea, o pisică are un talent aparte: detensionează. Nu face discursuri motivaționale. Nu oferă soluții logistice. Doar se așază lângă tine, îți încălzește genunchii și începe să toarcă. Și, fără să-ți dai seama, respirația ți se aliniază cu vibrația aceea mică, constantă, aproape magică.
O pisică nu e doar un animal de companie. E un profesor discret al prezentului. Te învață să stai. Să mângâi. Să te oprești. Să râzi când o vezi cum își urmărește propria coadă cu seriozitatea unui cercetător. Să accepți că uneori cea mai productivă activitate este să nu faci nimic, ci doar să fii.
Da, mai am nevoie și de așa ceva. De minute în care să mă „pisicesc” fără vinovăție. De blană moale și priviri care nu cer explicații. De Luis Miguel și de Dambonino, acești mici terapeuți cu mustăți, care știu să repare, prin simpla lor prezență, fisurile fine ale unei zile prea pline.
Poate că fiecare casă ar trebui să aibă măcar o oră de tors pe zi. Iar dacă ora vine la pachet cu un motan cu nume de star latino, cu atât mai bine.
