Ieri vorbeam cu prietena mea, Ana, despre castanii din orașul nostru care au dispărut. Erau mulți, falnici și plini de rod, așezați la răspântii de drumuri ori în locuri în care era trafic mare.
Unde mai pui că tot în acest oraș au fost cândva, în copilăria mea, și doi castani comestibili în jurul cărora, toamna, roiau copiii dornici a-i aduna câteva fructe pentru a le coace și mânca. Erau o delicatese și dacă nu erai pe fază, pierdeai așa răsfăț gustativ.
Anii au trecut, urbanizarea a venit peste noi și înainte ca ea să extermine copacii, o boală a dat peste ei, din luna iunie uscându-li-se frunzele, toamna găsindu-i cu ramurile aproape goale.
De ce vorbeam cu Așa? Pentru mi-am amintit de activitățile pe care le-am făcut de-a lungul anilor având castana personaj principal și pentru că ea-și dorea ca școlarii ei să meargă la cules, doar că nu prea are unde să-i ducă.
Acolo unde au mai rămas câteva exemplare e plin de câini vagabonzi, ei fiind imprevizibili și periculoși mai ales acum când sunt în plină perioadă de împerechiere. Chiar astăzi am văzut un alai, la noi în cartier, câinii fugind printre copiii care se întorceau de la școală și printre mașini. Nu interesează pe nimeni și asta este, ne ferim fiecare cum putem. Haita era mai mare, eu prinzând doar o parte din ea.
Dar aici, printre blocuri, a rezistat un castan care acum e plin de roade. Din cauza vântului și a ploii care a căzut, multe dintre ele sunt pe jos, eu neputându-mă abține, culegând câteva. În timp ce făceam acest lucru, gândul mi-a fugit la copii și la ce meștereală aș fi făcut alături, dar încă nu s-au găsit doritori. Mai e timp și cine știe cum se așază lucrurile.
Dacă le vedeți, opriți-vă să le ascultați pentru că spun povești cu tâlc!
