Am cunoscut-o pe Mara când avea șapte luni. Era la mare, într-un anotimp care mie îmi este cel mai aproape de suflet, departe de România, pe un țărm care nu era „acasă” pentru niciuna dintre noi. Mara nu își va aminti acea întâlnire. Era prea mică pentru amintiri. Dar eu da. Și mama ei. Și, uneori, este suficient ca cineva să-ți poarte începuturile până când ești pregătit să le înțelegi.
Prietenia mea cu mama ei a început firesc, fără promisiuni și fără planuri. A crescut în ritmul vieții reale: cu orașe diferite, cu copii, cu oboseală, cu bucurii mici și conversații oneste. Prin ea am știut mereu cum crește Mara. Uneori din cuvinte, alteori din tăceri. Uneori din entuziasm, alteori din îngrijorare. Dar mereu din adevăr.
Am văzut-o la grădiniță. Am văzut-o în școala primară. Apoi în gimnaziu. Iar acum îi scriu fiind deja la liceu, cu adolescența aproape consumată și cu pragul majoratului deschis larg în fața ei. Fără să-mi propun, am devenit martorul unei deveniri.
De multe ori m-am uitat la Mara ca la fata pe care eu nu am avut-o. I-am admirat determinarea timpurie, felul ei de a construi, de a meșteri, de a căuta soluții. Am privit-o atent, cu curiozitate, cu respect. Au existat și momente în care nu am înțeles-o pe deplin. Momente în care copilul care era ea nu semăna cu ai mei. Atunci am ales să o observ, nu să o corectez. Să-i respect ritmul, nu să-l grăbesc.
Unele secvențe rămân.
Una dintre ele s-a petrecut într-o mașină, într-o zi în care plecam spre Peleș. Poate își amintește. Poate nu. Nu contează. Contează că pentru mine acel moment a devenit un reper tăcut.
Astăzi, Mara împlinește 18 ani.
O vârstă care vine cu libertate, dar și cu greutatea alegerilor. Cu dreptul de a decide, dar și cu responsabilitatea de a-ți asuma. I-am dorit, înainte de toate, echilibru. Acel echilibru care te ține întreg atunci când vocile din jur devin prea zgomotoase, prea insistente, prea puțin relevante.
I-am dorit să rămână ambițioasă.
Și, mai ales, să aibă încredere în sine. Pentru că potențialul ei este mare și ar fi păcat să fie acoperit de măști. În ultima vreme, Mara poartă una. O mască care nu se potrivește cu emoțiile ei reale, cu delicatețea și gingășia pe care le cunosc bine.
Sper ca această vârstă nouă să îi dea curajul de a fi exact cine este.
Fără mască, fără teamă, fără să se micșoreze pentru nimeni.
Unele prietenii nu se trăiesc zilnic.
Se duc. Se întorc. Rezistă. Cresc.
Și, uneori, ajung să împlinească 18 ani odată cu copiii.
La mulți ani, Mara.
Cu drag și cu emoție.
