A fost un atelier minunat, născut într-o perioadă rece, în care știm cu toții că ursuleții dorm. Și totuși, noi i-am chemat aproape – pentru că sunt drăgălași, blânzi și pentru că poveștile adevărate nu țin cont de anotimpuri.
Înainte de a începe povestea, ne-am oprit puțin. Am privit înapoi spre săptămâna care tocmai se încheia. I-am întrebat pe copii ce le-a plăcut cel mai mult, ce nu le-a plăcut, ce ar fi schimbat. Răspunsurile lor au fost sincere, curate și atât de valoroase, încât m-am gândit, nu o dată, cât de frumos ar fi fost să fie auzite și de părinți. A fost un moment de conectare reală, de ascultare și învățare din ceea ce copiii știu deja să exprime atât de bine.
Apoi a venit povestea. Goldilocks și cei trei ursuleți. Unii o știau pe de rost. Așa că, de data aceasta, am ales să nu o spun eu. Le-am dat-o lor. Pentru că sunt mari, pentru că pot, pentru că e important să le dăm voce. Cele 24 de cartonase ilustrate au prins viață prin cuvintele lor. Povestea s-a țesut din fraze spuse timid, din completări entuziaste, din râsete și dintr-o bucurie greu de pus în cuvinte. A fost unul dintre acele momente în care simți că ești exact unde trebuie.
Am continuat cu o secvență matematică: sortare, numărare, exerciții de trasare și pre-scriere, adaptate fiecărei grupe. Personajele din poveste au devenit pretext pentru învățare, iar cifrele nu au mai fost simple simboluri, ci parte dintr-o lume cunoscută și iubită.
Și apoi… a venit momentul pe care toți îl așteptau: pictura pe sticlă. Le-am arătat câteva dintre lucrările realizate de Luca de-a lungul timpului, ca să vadă ce frumusețe poate ieși din răbdare, culoare și lumină. Le-am explicat pașii, le-am oferit materialele și am pornit la drum.
A fost… minunat. Pur și simplu minunat.
Toți copiii au dus lucrările la capăt. Unii cu o atenție migăloasă la detalii, alții cu entuziasm grăbit, dar fiecare cu bucuria de a crea. Mi-am atins scopul și am plecat de acolo cu inima plină. Știu că pictura pe sticlă este o activitate pe care mulți o evită – acuarele sau vopsea, apă, riscul de „dezordine”. Dar, gestionată cu calm și structură, ea devine o lecție de răbdare, control, estetică și încredere.
Și, mai ales, devine o amintire.
Săptămâna viitoare… vedem ce va fi. Până atunci, să ajungem cu bine, cu inimile calde și cu poveștile pregătite să se lase spuse din nou.
