Minus opt grade. Din nou.
Dimineață am plecat din Brașov puțin după șapte și jumătate, când orașul încă mai dormea sub ger, iar aerul tăia respirația. Nu a trecut mult și, ajunsă în Târgu Secuiesc, iarna își arăta adevărata față: șoseaua acoperită, vântul care mătura zăpada de parcă voia să șteargă urmele tuturor, viscolul care nu te întreba dacă ești pregătit.
Mi-am zis, cu un soi de presimțire: „La Oituz o să fie și mai interesant.”
Și a fost.
Un drum de iarnă ca odinioară, din acelea pe care nu le uiți ușor. Greu, dar nu ostil. Am trecut, cu răbdare, pe lângă tiruri multe, nu chiar cât pe partea cealaltă, spre Măgura, dar suficiente cât să-ți măsoare calmul și atenția.
La Onești mi-a fugit privirea spre un mesh uriaș cu Nadia Comăneci. Micuță, zâmbitoare, în clipa aceea eternă a perfecțiunii. Anul acesta, România îi poartă numele, iar acolo, în zăpadă și frig, imaginea ei mi s-a părut o amintire frumoasă despre reușită, despre „se poate”, chiar și în condiții grele.
Viscolul și Wase-ul m-au purtat spre Măgura, fără să-mi explice de ce.
Înainte de urcuș, trei mașini mari în față. Prima, cu avariile aprinse, înainta încet, apăsător de încet. Trei sferturi de oră pierdute față de planul inițial. O oră în plus până acasă. Dar drumul nu se negociază, se acceptă.
Am ajuns, în cele din urmă.
Obosită, dar întreagă. Mașina era îmbrobodită în zăpadă, de parcă făcuse și ea drumul pe umeri. Prima oprire: spălătoria, să-i dau jos povara albă.
La opt seara, când am ieșit de la fizioterapie, erau deja minus șase grade. Probabil mai mult acum. Meteorologii spun că frigul ăsta va pleca în câteva zile, că vine o altă vreme.
Vedem ce-o mai urma.
Important e că, și de data asta, drumul m-a lăsat să ajung acasă.
