Sâmbătă dimineață. Frig tăios. Minus șase grade când am plecat de acasă, deși meteorologii vorbeau despre minus zece. La Rainbow Land am ajuns la timp. Spațiul era cald, luminos, pregătit. Copiii însă… niciunul. Cinci erau anunțați. Niciun mesaj, nicio veste, nicio explicație. La ora stabilită – tot nimeni.
Am mai așteptat. Sfertul academic, poate. Cu un soi de resemnare care se așază încet, fără dramatism, ci mai degrabă cu acceptare. Am vorbit cu Simona și am decis să mai rămânem puțin. Și atunci, dintr-odată, apare o mașină. Și, ca într-o poveste mică și bună, intră trei copilași: Casandra, Tudor și Petruț. Lor li se alătură Iris. Atât. Puțini. Dar suficienți.
Am pornit la treabă.
Și a fost frumos. Atât de frumos.
Cu puțini copii lucrezi altfel. Mai așezat. Mai adânc. Cei trei mai mari au citit – Petruț e încă prea mic, dar a ascultat cu ochii mari. Tudor și Casandra, amândoi în clasa întâi, citesc cursiv, frumos, cu siguranță. Iris, din clasa pregătitoare, citește și ea, dar literele au nevoie de timp să se adune în mintiuca ei. Și e perfect așa. Fiecare a citit pe rând, câte o pagină, în mai multe reprize, fără grabă.
Cartea aleasă parcă ne-a așteptat. Buhuța la el acasă, de Arnold Lobel, apărută la Cartea Copiilor. O carte minunată pentru începutul drumului în citire: text aerisit, litere mari, puține cuvinte, imagini delicate. Cinci povestioare cu tâlc, una mai frumoasă decât alta. Traducerea semnată de Florin Bican – și când auzi numele lui, știi că ești pe mâini bune.
Am citit două povești. Ne-am oprit asupra unor cuvinte: odăi, cămin, pardoseală. Le-am rostogolit, le-am pus în propoziții noi, ne-am jucat cu ele. A fost un joc liniștit, de limbaj și gând.
Apoi au urmat fișele: adunări, scăderi, exerciții de dezvoltare a vorbirii. Și aici a fost o mică surpriză mare: Petruț, cel mic, de vreo patru ani, a lucrat singur, concentrat, implicat. Cred că a fost cea mai frumoasă și susținută participare a lui de până acum, deși a venit la multe ateliere. M-a bucurat enorm. Și, în același timp, m-a întristat puțin gândul la toate materialele pregătite, rămase nefolosite. Dar iau lucrurile așa cum sunt. Copiii care au fost au câștigat ceva ce rar se întâmplă: atenție deplină.
Am respectat și promisiunea de data trecută: slime. Fiecare și l-a ales cum a vrut – culoare, sclipici, textură. Bucurie pură. A urmat un dulce, discutat și el pe marginea lui, apoi joacă, alergare, sărituri. Până la urmă, Rainbow Land e și loc de joacă, iar tentația aparatelor e mare și firească.
Craftul zilei a fost bufnița. De data aceasta, pântecul ei a fost decorat nu cu paste, ci cu paiete, în alte culori. Fiecare bufniță a ieșit diferită. Ca ei.
Afară – frig. Înăuntru – cald. Povești, culoare, râsete, concentrare. Rainbow Land rămâne un spațiu luminos, primitor, viu. Iar eu… eu nu pot face mai mult decât să fiu acolo. Să vin pregătită. Să mă țin de cuvânt. Să lucrez cu bucurie, cu determinare și cu sufletul la vedere.
Și uneori, asta e de ajuns.
