Sunt la Leonardo Plaza, la Marea Moartă, și aștept. Se pare că există aici un litigiu, niște neînțelegeri, iar prietenii mei au rămas să discute. Eu nu mă pot băga, pentru că nici măcar nu vorbesc limba, dar, de fapt, nu despre asta vreau să povestesc.
În momentul acesta, foarte multă lume face check-out-ul și pleacă. Eu stau pe o bancă, în fața hotelului, și mă uit la mașinile care trag la intrare, la oamenii care ies cu bagajele, le pun în portbagaj și se pregătesc de plecare.
La un moment dat, a apărut un cuplu trecut de șaptezeci de ani. Se mișcau foarte încet și aveau cu ei o singură valiză, mai exact un troller destul de generos, în care probabil își puseseră lucrurile amândoi.
Doamna a rămas cu trollerul în fața intrării, în timp ce domnul s-a dus să deschidă mașina. A așteptat acolo, a pregătit-o, a pus muzică — era, bineînțeles, o mașină electrică — și cred că au trecut vreo cinci minute până când a fost gata de plecare.
În cele din urmă, domnul a tras mașina chiar în fața intrării, ca să poată încărca bagajul. Doamna s-a chinuit să coboare trollerul de pe o treaptă, dar nu a reușit. A venit și el să o ajute. Domnul care asigura paza stătea și se uita la ei.
După îndelungi eforturi, au pus amândoi mâna pe troller, l-au ridicat împreună și l-au așezat în portbagaj. Apoi portbagajul s-a închis automat, iar domnul s-a urcat la volan.
Dar, înainte de a pleca, și-a pus tacticos o pereche de mănuși care îi ajungeau până la coate, fără degete, evident. Nu știu exact ce fel de mănuși erau. Poate că le purta din cauza reumatismului sau a cine știe căror probleme medicale.
Și stăteam eu așa, pe bancă, și mă uitam la ei. Amândoi arătau foarte bine, erau îngrijiți, doar că se mișcau cu greutate, încet, fiecare gest presupunând un oarecare efort.
I-am urmărit în toate aceste mici gesturi, fără să-mi dau seama, poate, de ce mă impresiona atât de mult imaginea lor. Până când mi-a venit în minte un gând care m-a întristat: eu n-am să mai apuc să trec prin experiențele astea.
Nu mă refer neapărat la experiența de a fi la Marea Moartă, într-un hotel elegant, ci la toate experiențele pe care le poți trăi alături de cineva. Să mergi în locuri, să călătorești, să te bucuri de lucruri, să ai pe cineva lângă tine, chiar și atunci când anii trec și nu te mai miști la fel de ușor ca înainte.
Pentru că, dacă stai să te gândești, nici măcar nu se întâmpla nimic spectaculos în fața mea. Doi oameni în vârstă își pregăteau plecarea de la hotel. Aveau un bagaj, o mașină și un drum de făcut. Doar că, în tot acest timp, se ajutau unul pe celălalt. Când doamna nu a putut să coboare trollerul, a venit el. Când a fost prea greu să-l ridice unul singur, l-au ridicat împreună. Nu era nimic extraordinar în gesturile lor, dar tocmai asta mi s-a părut important.
Poate că, odată cu trecerea anilor, lucrurile acestea ajung să conteze cel mai mult. Nu mai e vorba despre gesturi mari, despre declarații sau despre cine știe ce experiențe memorabile. E vorba despre omul care e lângă tine când ai nevoie de ajutor, despre cel cu care îți împarți grijile, drumurile, oboseala și bucuriile. Despre cineva alături de care până și o plecare banală de la hotel devine o experiență în doi.
Și cred că tocmai asta m-a pus pe gânduri.
Nu hotelul, nu Marea Moartă, nu faptul că eu eram pe o bancă, iar ei se pregăteau să plece. Ci gândul că poți ajunge în locuri frumoase, poți avea parte de experiențe extraordinare și poți să te bucuri de ele, dar să simți, în același timp, lipsa unui om cu care să le împarți.
De când a murit Bogdan, viața mea s-a schimbat în atât de multe feluri. Am învățat să fac lucruri singură, să mă descurc, să merg mai departe, să-mi găsesc bucurii și motive pentru care să mă trezesc dimineața. Și chiar le găsesc. Îmi place să călătoresc, să citesc, să descopăr locuri și oameni, să mă bucur de lucrurile pe care viața încă mi le oferă. Dar toate acestea nu înseamnă că nu există și momente în care simt absența cuiva alături de care să le trăiesc.
Poți să fii independent, să te descurci singur și să nu depinzi de nimeni, dar asta nu înseamnă că nu-ți dorești să ai pe cineva aproape. Independența nu anulează nevoia de apropiere, iar faptul că ai învățat să trăiești singur nu înseamnă neapărat că ți-ai dorit vreodată asta.
Și mai e ceva. Poate că nu-mi doresc neapărat o altă poveste de dragoste. Poate că nici nu știu exact ce mi-aș dori sau ce ar mai fi posibil. Dar știu că mi-ar plăcea să am un partener. Un om cu care să călătoresc, să împart experiențe, să râd, să mă bucur de lucrurile simple și să am cui povesti, la sfârșitul unei zile, tot ce mi s-a întâmplat. Un om care să fie acolo și când lucrurile nu sunt atât de frumoase, când apare o problemă, când oboseala se face simțită sau când corpul nu te mai ascultă ca înainte.
Să îmbătrânești alături de cineva înseamnă și asta: să vă ajutați să ridicați un troller, să vă așteptați unul pe celălalt, să vă adaptați ritmului pe care vi-l mai permite viața. Să nu fie nevoie să faci totul singur.
Iar când m-am uitat la cei doi, nu m-am gândit că au o viață perfectă. Nu am de unde să știu cum trăiesc, ce au în suflet sau ce greutăți îi încearcă. Am văzut doar câteva minute din viața lor. Dar în acele câteva minute am văzut ceva ce mi-aș dori și eu să mai trăiesc.
Și atunci mi-am spus că eu n-am să mai apuc să trec prin experiențele astea.
Nu știu dacă gândul acesta este o concluzie sau doar o tristețe de moment. Poate că vine din faptul că timpul trece, că am aproape șaizeci de ani și că, după pierderea lui Bogdan, îmi este greu să-mi imaginez un alt om alături de care să construiesc o asemenea apropiere. Poate că, atunci când ai pierdut pe cineva cu care ai împărțit o parte importantă din viață, ajungi să privești viitorul printr-o lentilă diferită. Unele lucruri care înainte păreau firești ajung să ți se pară imposibile.
Dar adevărul este că nu știu ce-mi rezervă viitorul. Nu pot să promit că voi întâlni pe cineva și nici nu vreau să mă amăgesc cu certitudini. Totuși, nici nu pot să știu că nu se va întâmpla.
Poate că ar trebui să las deschisă această posibilitate, fără să-mi fac planuri și fără să aștept ceva anume. Să-mi trăiesc viața așa cum pot și cum îmi place, dar fără să mă conving singură că anumite bucurii nu-mi mai sunt destinate.
Pentru că, până la urmă, nu cred că vârsta este cea care mă întristează cel mai mult. Ci gândul că timpul pentru a împărtăși lucrurile acestea cu cineva se scurge și că eu aș putea să nu mai am parte de ele.
Poate că asta înseamnă, de fapt, să simți trecerea timpului: să nu te mai gândești doar la ce ai făcut, ci și la ce ți-ai dori să mai trăiești. La lucrurile pe care încă le mai speri, chiar dacă uneori îți este teamă să le recunoști.
Iar eu, privind la doi oameni în vârstă care se pregăteau să plece de la hotel, mi-am dat seama că încă îmi doresc să împart viața cu cineva. Nu pentru că nu m-aș descurca singură, ci pentru că există lucruri pe care, oricât de independent ai fi, tot ai vrea să le trăiești în doi.
Cam atât.
Uneori, e nevoie doar de o bancă în fața unui hotel, de doi oameni care se chinuie să ridice un troller și de câteva minute în care să te gândești la propria viață ca să descoperi că, dincolo de toate lucrurile pe care ai învățat să le faci singur, încă mai există un dor.
Dorul de a avea pe cineva alături.
