Am mai meșterit un peștișor.
Un peștișor curcubeu, de data asta. Foarte frumos, dacă mă întrebi pe mine. I-am pus câțiva solzi din hârtie holografică – o descoperire fericită, sclipitoare – iar dedesubt e pictat, atent, cu răbdare. Când cade lumina pe el, face ceva ce nu știu să explic altfel decât „wow”. Se schimbă. Se joacă. Trăiește puțin.
Tocmai meșteream la el și mi-am amintit că l-am mai făcut o dată. Sau de două ori. Nu mai știu exact. Știu doar că, la un moment dat, în mintea mea, peștișorul urma să apară și să zică simplu, ca-n povești:
Ponc. Ai dreptul la trei dorințe.
Și fix atunci, ochii mi-au fugit pe factura de gaz care tocmai sosise.
Suma: 977 de lei.
Am înghețat. La propriu și la figurat.
Casă de nici 80 de metri pătrați locuibili. O lună și jumătate: de la 1 decembrie la 15 ianuarie. Am stat la 20 de grade. Nu mai mult. Și, sincer, nici alea nu sunt chiar confortabile. Dar sub 20 nu pot coborî. Corpul meu nu negociază cu frigul.
Am plâns. Nu dramatic și nici teatral. Genul acela de plâns mut, în care te uiți la cifre și nu știi exact unde să le pui în capul tău. Mi s-a părut… batjocoritor. Da, ăsta e cuvântul.
Afară era frig. Ieri foarte frig. Dimineață, minus 13. Se spune că a fost și mai rău. Și se mai anunță minus 15, câteva zile la rând. Iarna își face treaba însă statul nu prea.
Dacă ar fi apărut peștișorul atunci, cu solzii lui sclipitori și vocea de basm, știu sigur ce i-aș fi cerut. Nu bani. Nu facturi mai mici.
Sănătate.
Să fiu sănătoasă. Atât.
Pentru că dacă sunt sănătoasă, pot să lucrez.
Dacă pot să lucrez, pot să plătesc facturile.
Și, aparent, asta e structura de rezistență a vieții adulte în 2026.
A început februarie, o lună bizară. Niciodată nu mi-a plăcut februarie. Dar parcă acum… mai puțin ca niciodată.
Ce trăim nu e o întâmplare și nici o exagerare personală. Scumpirile la gaz și energie electrică sunt rezultatul unui amestec periculos: liberalizare prost gestionată, lipsă de protecție reală pentru consumatorii mici, instabilitate geopolitică și decizii luate departe de realitatea unei case în care 20 de grade devin un lux.
Problema nu este doar suma finală, ci disproporția. Diferența uriașă dintre venituri și costuri esențiale. Energia nu mai e un serviciu de bază, ci o sursă constantă de anxietate. Nu vorbim despre risipă, ci despre supraviețuire decentă.
Iar când ajungi să-ți pui problema dacă îți permiți căldura, nu mai e vorba despre economie. E vorba despre demnitate.
Peștișorul meu curcubeu stă acum liniștit. Prinde lumina frumos. Nu rezolvă facturi, dar amintește că, din când în când, mai avem voie să sclipim. Chiar și când e frig.
