Astăzi vreau să vă povestesc despre Gan Yavne, despre felul în care mă atrage acest oraș, despre arhitectura caselor, despre modul în care sunt dispuse, despre dezvoltarea lui. Fiind al treilea an consecutiv în care ajung aici și plimbându-mă foarte mult pe jos de fiecare dată, am început să rețin câte ceva, să recunosc anumite locuri și să observ lucruri pe care, poate, la prima vizită nu le-am văzut.
Gan Yavne este un oraș învăluit în liniște. Nu e un loc efervescent, nu răsună muzici de niciunde, nu simți agitația aceea pe care o întâlnești în alte orașe. Cel mai tare se aud păsările și vuietul mașinilor electrice, care sunt foarte multe pe aici. În rest, o liniște care mie îmi priește și care mă lasă să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară.
Dar, dacă ar fi să aleg ceva care mă cucerește de fiecare dată, ar fi culorile și abundența vegetației. Tot ce e verde și viu în Gan Yavne are niște culori care pe mine mă termină! În sensul cel mai frumos cu putință.
Sunt foarte mulți copaci de frangipani, iar florile lor răspândesc un miros efectiv divin. Mă opresc, le admir și mă întreb dacă există vreun parfum care să reproducă aromele astea. O să caut, pentru că mi-ar plăcea tare mult să am un parfum cu note de frangipani.
Am descoperit, pe o stradă aflată la câteva minute de mers pe jos de locul în care stă prietena mea, un copac cu flori de un roșu-sângeriu, de culoarea rodiei. Și, pe lângă acestea, sunt florile minunate, albe, galbene sau roșii, ale celorlalți copaci de frangipani. Sunt senzaționale! Aș putea să mă plimb ore întregi printre ele.
Mai sunt și alte specii de plante pe care le admir, le fotografiez uneori și încerc să aflu cum se numesc și de unde provin. Îmi place să descopăr lucruri, să caut răspunsuri, să învăț câte ceva din fiecare loc în care ajung. Nu mă mulțumesc doar să privesc. Vreau să știu și ce anume privesc.
Am mers și să caut câteva lucruri pe care le-am cumpărat anul trecut și care între timp s-au terminat. Mi-au plăcut atât de mult, încât mi-aș dori să continui să le folosesc.
Îmi place să merg mult pe jos și pentru că am ocazia să observ oamenii. Mă uit la felul în care se îmbracă, la gesturile lor, la modul în care se mișcă, la toate acele amănunte care compun viața de zi cu zi într-un loc străin. Nu înțeleg nimic din ceea ce vorbesc, dar asta nu mă împiedică să-i privesc și să încerc să înțeleg câte ceva despre lumea lor.
Îmi plac aromele din magazine, multitudinea de fructe exotice pe care la noi nu le găsești sau pe care, cel puțin, nu le întâlnești atât de ușor. Îmi place să mă opresc, să mă uit, să descopăr. Și, nu în ultimul rând, îmi place tabloul acesta complet pe care îl oferă Gan Yavne: arhitectură, vegetație, oameni, mirosuri, culori și liniște. Toate laolaltă.
Astăzi am fost și la Ashkelon, unde am petrecut câteva ore bune pe malul mării.
Și uite așa am descoperit un alt lucru interesant: sunt deja în a cincea săptămână petrecută în Israel, dacă adun toate perioadele în care am fost aici, și aceasta este prima zi în care cerul este înnorat. Acum este complet acoperit, dar temperatura rămâne ridicată. Chiar sunt curioasă dacă vor cădea și câțiva stropi de ploaie.
La Ashkelon, însă, am avut parte de o vreme splendidă pentru stat la malul mării. Era foarte puțină lume, iar eu m-am bucurat de liniștea aceea în care poți să ai impresia că marea îți aparține. Am stat acolo, am citit și m-am bucurat de orele mele de solitudine.
Am terminat Trei etaje, de Eshkol Nevo, și am luat cu mine, pentru continuarea lecturii, Simetria dorințelor, semnată tot de el. Acasă citesc Dansatoarea din Izu.
E un timp în care până și lectura curge altfel. Poate că are legătură cu locul, cu lumina, cu marea, cu faptul că nu sunt nevoită să mă grăbesc nicăieri. Sau poate că pur și simplu sunt într-o perioadă în care am mai multă disponibilitate să mă bucur de lucrurile acestea mici, care nu cer nimic de la mine, în afară de prezență.
Este și o perioadă a anului care are câteva repere ce nu-mi sunt cu totul necunoscute. Încep să recunosc locuri, să mă orientez mai ușor, să-mi amintesc ce mi-a plăcut și unde mi-aș dori să revin.
Ieri, când ne-am întors de la Marea Moartă, prietena mea îmi spunea că îi place să mă ducă într-un loc care mi-a plăcut foarte mult și într-unul nou. Mi s-a părut frumos felul acesta de a împărți experiențele: să revii acolo unde știi că te-ai simțit bine, dar să lași mereu loc și pentru descoperiri.
Așa am ajuns din nou la Marea Moartă, unde mi-a plăcut foarte tare, și tot așa am revenit astăzi la Ashkelon. Numai că, de data aceasta, la Ashkelon am fost singură.
Prietena mea și soțul ei au programul lor, stabilit dinainte, care nu suferă modificări. Eu, în schimb, am reușit să mă bucur de câteva ore numai pentru mine, în solitudinea mea, fără să simt că îmi lipsește ceva. Dimpotrivă, am avut timp să citesc, să privesc marea și să mă bucur de tot ceea ce a venit în întâmpinarea mea.
Cred că există un soi de libertate în a putea face lucrurile acestea singură, fără să depinzi de programul altcuiva și fără să simți nevoia să umpli fiecare moment cu ceva. Să poți să stai pur și simplu la malul mării, să deschizi o carte și să lași timpul să treacă în ritmul lui.
Iar eu mă bucur din plin de astfel de momente.
Mai târziu, după ce prietena mea se va întoarce de la serviciu, vom merge la Tel Aviv. Abia aștept! Mi-am pus în valiză ochii și urechile de rezervă, ca să văd mai bine și să aud mai bine. Și, dacă tot am ajuns până aici, ar fi păcat să nu mă bucur de tot ce am ocazia să văd și să descopăr.
Cam atât pentru astăzi, până la ora aceasta. Ziua încă nu s-a terminat, iar seara poate să mai aducă destule surprize.
Nu am de unde să știu ce urmează, dar tocmai aici stă o parte din frumusețea călătoriei: în faptul că nu trebuie să cunosc dinainte toate răspunsurile. Uneori e suficient să ies pe ușă, să merg pe jos, să mă las surprinsă de un copac înflorit sau de o mare care, pentru câteva ore, pare numai a mea.
Și să mă bucur. Pur și simplu, să mă bucur.
