machetedidactice.com

O zi între sare, soare și prietenii adevărate

Am început ziua foarte devreme, chiar înainte să sune ceasul, și am hotărât să merg să văd un răsărit la Marea Moartă. Nu reușisem să fac asta la vizita precedentă, așa că m-am îmbrăcat și am ieșit.

Era foarte cald încă de la primele ore ale dimineții. De altfel, și acum, când scriu rândurile acestea, este aproape ora zece, iar termometrul arată 34 de grade. Pentru mine, vremea asta este pur și simplu excepțională!

Dar să revenim la dimineață. Am pornit spre țărmul mării și, evident, nu era aproape nimeni. Era șase și jumătate, totuși, o oră la care puțini oameni se încumetă să iasă din camerele lor. Locul acesta nu are alura unei stațiuni de vacanță așa cum o știu eu. Totul este mult mai așezat, mai liniștit, mai puțin agitat. Și, în stadiul în care mă aflu acum, tocmai asta îmi priește. Lipsește forfota aceea, lipsesc terasele cu muzică, efervescența care se mută de la o terasă la alta. De fapt, nici nu prea există terase în sensul în care le cunosc eu. E o altfel de vacanță, într-un altfel de ritm.

După plimbarea de dimineață, m-am întors la hotel și am mers la micul dejun. Un mic dejun extrem de generos, cu atât de multă mâncare, încât risipa pe care am văzut-o mi s-a părut greu de cuprins în cuvinte. Oamenii își puneau în farfurii mormane de mâncare din care ciuguleau de câteva ori, după care le lăsau pe mese, iar personalul venea și debarasa. Nu știu ce se întâmplă cu toată mâncarea aceea și nici nu vreau să-mi imaginez cât ajunge la gunoi. Este o risipă extraordinară, într-un contrast izbitor cu abundența care ne înconjoară.

După micul dejun, am plecat la mare. Și am stat în saramura aceasta, cred că mai bine de o oră în total, cu intrări și ieșiri repetate. Am ajuns și la ciupercile acelea de sare, care nu mai arată ca la prima mea vizită. Marea se retrage întruna, iar căldura aceasta nemiloasă își spune cuvântul.

Spre prânz, apa mirosea deja a sulf. Este atât de uleioasă, încât poți să stai în ea cât vrei fără să ajungi să ai mâinile acelea zbârcite, de spălătoreasă. În schimb, senzația de pe piele persistă, iar sarea se îndepărtează destul de greu.

Și, pentru cine nu știe, în Marea Moartă nu înoți în sensul obișnuit al cuvântului. Nu vezi oameni cu colaci, ci mai degrabă cu niște gulere de susținere pentru gât, în cazul în care au nevoie de ele. Apa aceasta trebuie tratată cu multă atenție. Dacă îți ajunge pe buze, gustul este îngrozitor de amar, iar dacă îți sare în ochi, te ustură de-ți vine să urli. Am pățit-o și eu, când m-am întors fără să vreau de pe o parte pe alta, precum un gândac răsturnat pe spate, și un strop de apă a ajuns exact unde nu trebuia. Iar despre usturimea pe care o simți pe tot corpul, nici nu mai are rost să vorbesc. Asta-i treaba! Experiența are și neplăcerile ei, dar nu-i mai puțin interesantă din pricina lor.

La întoarcerea la hotel, prietena mea s-a retras în cameră, în timp ce eu am rămas la piscină. Nu intru în piscină, pentru că nu-mi place să fac baie în apă de piscină, dar îmi place să stau în preajma ei, să citesc și să mă bucur de atmosfera aceasta tihnită.

Citesc o carte foarte faină, Trei etaje, de Eshkol Nevo, și am ajuns deja la etajul doi și jumătate, cum ar veni. Sunt într-un moment în care lectura se împletește foarte bine cu liniștea din jur, cu soarele și cu senzația aceea plăcută că nu trebuie să mă grăbesc nicăieri.

Seara am mers la cină, unde am regăsit aceeași abundență alimentară, de data aceasta suficientă, probabil, pentru un batalion întreg. Apoi am ieșit la plimbare prin stațiunea aceasta atât de liniștită, în care poți să auzi greierii, iar marea nu are valuri. E o liniște aparte, aproape neverosimilă pentru cine este obișnuit cu stațiunile în care vacanța înseamnă muzică, agitație și multă lume.

Aici, vacanța are alte sunete. Sau, mai degrabă, are absența multor sunete.

A fost o zi caldă din toate punctele de vedere. Caldă prin temperaturile care mă răsfață, prin soarele generos, prin mirosul divin de frangipani care plutește în aer, dar și prin sarea aceasta omniprezentă, care pare să se fi așezat peste tot, inclusiv pe piele și în amintiri.

Și, mai ales, a fost o zi caldă prin prietenia adevărată.

Pentru că, dincolo de răsărituri, de marea aceasta stranie, de ciupercile de sare, de cărțile citite la marginea piscinei și de mirosul florilor, rămâne bucuria de a fi împreună cu un om drag. Un om alături de care poți să taci, să te plimbi, să citești, să râzi de propriile tale pățanii cu apa sărată și să te bucuri pur și simplu de ceea ce este.

Iar când toate acestea se adună într-o singură zi, îți dai seama că vacanțele frumoase nu sunt neapărat cele în care faci cele mai multe lucruri, ci acelea în care te simți bine cu locul în care te afli și cu omul de lângă tine.

Mult soare, multă sare, parfum de frangipani și prietenii adevărate. Cam atât despre ziua mea la Marea Moartă.

Lasă un comentariu