A doua zi la Marea Moartă a început devreme, înainte de răsăritul soarelui. Nu aveam cum să pierd o asemenea oportunitate și, în plus, știu că mă pot descurca și atunci când sunt singură. Așa că mi-am pus pantofii de alergare și am plecat pe malul mării.
Este un mal atipic, cu porțiuni mici de nisip, întrerupte de tot felul de platforme care înaintează cumva spre mare. Dar asta nu te împiedică să te miști, să te plimbi și să te bucuri de locul în care te afli.
După plimbarea de dimineață, m-am întors la hotel și am mers la micul dejun. Am gustat și un preparat specific, despre care Gabi mi-a spus că s-ar numi jachnun. Este un fel de mâncare care se servește doar în weekend, deoarece aluatul trebuie lăsat la preparat peste noapte, lucru care nu se întâmplă în celelalte zile ale săptămânii.
După micul dejun, am plecat spre o destinație pe care o consider acum excepțională: En Gedi.
En Gedi este o rezervație naturală în care am descoperit ce poate face natura fără ajutorul omului și, la fel de important, ce poate face omul atunci când știe să protejeze un loc, fără să-i strice echilibrul. Acolo poți să observi, să admiri și să înveți de la flora și fauna unui ținut aparent neprietenos, în care câteva fire de apă au schimbat totul.
Într-un peisaj arid, printre nenumărate pietre, au apărut nuanțe de verde, iar apa a dat viață unui loc care, la prima vedere, pare dominat doar de stâncă și uscăciune. Pe pietre se odihneau caprele ibex, care ne-au întâmpinat încă de la intrare. M-am bucurat să le văd și le-am admirat în voie.
Capra ibex trăiește în turme și are o abilitate extraordinară de a se cățăra pe stânci, unde se poate refugia de prădători. Am avut ocazia să văd și un mascul cu niște coarne foarte frumoase, pe care le purta cu o adevărată fală. Nu știu dacă era conștient de cât de mult îl admiram, dar mie mi-a oferit unul dintre acele momente simple care fac o excursie să merite.
Am admirat cascadele, inclusiv cascada lui David, în varianta mare și în cea mică. Am ales un traseu pe care să-l putem parcurge ținând cont de faptul că prietena mea are o problemă la un picior. Chiar și așa, traseul ales a fost suficient de reprezentativ pentru această destinație spectaculoasă.
Am ajuns să vedem cascada lui David și am întâlnit, de-a lungul drumului, nenumărate locuri în care familiile venite cu cei mici se opreau să se bucure de apă. Erau copii care se scăldau, se jucau și construiau lucruri din pietrele aflate în apa curgătoare.
Știți sunetul acela specific jocului copiilor atunci când descoperă o apă în care se pot bălăci și în care pot construi tot felul de lucruri? Bucuria lor umplea locul și se amesteca firesc cu sunetul apei. Sunt momente în care nu ai nevoie de explicații și nici de vreun program special. Natura oferă decorul, iar copiii știu ce au de făcut.
Am plecat din En Gedi cu sufletul încărcat de bucurie și cu sentimentul că am mai descoperit un loc extraordinar. Pe lângă Masada, aflată la aproximativ 15 kilometri de En Gedi, am avut ocazia să văd și acest parc național spectaculos.
Nu-l ratați dacă ajungeți prin preajmă! Merită din plin să vă opriți aici și să vă acordați timp pentru a descoperi frumusețea locului.
Ne-am întors la hotel, iar prietenii mei au ales să se odihnească. Eu, în schimb, am simțit nevoia să mai merg o dată pe malul mării. Mai aveam puțin timp și nu voiam să-l las să treacă fără să mă bucur de el.
Am stat acolo mai bine de un ceas și am intrat în apă. Nu mi s-au făcut mâinile de spălătoreasă, cum se întâmplă atunci când stai prea mult în apă, dar mi s-a umplut sufletul de fericire.
Cred că, de fapt, asta am făcut în tot acel timp: mi-am luat rămas-bun. În șapte feluri diferite, dacă se poate spune așa, de la o destinație nemaipomenită, care mi-a oferit atât de multe motive de bucurie.
Uneori, despărțirea de un loc nu se face dintr-odată. Mai rămâi câteva minute, te mai uiți o dată în jur, mai intri în apă, mai lași privirea să se odihnească pe peisaj. Și, fără să-ți propui neapărat, încerci să iei cu tine cât mai mult din ceea ce ai trăit.
Așa am făcut și eu.
M-am întors apoi la hotel, am împachetat, ne-am pregătit bagajele și am coborât la masă. Au apărut niște probleme pe care prietenii mei le-au rezolvat, pentru că eu nu vorbesc ivrit. Până la urmă, totul s-a terminat cu bine și am putut să plecăm liniștiți.
Am pornit spre casă și am ajuns încă pe lumină. Nu se întunecase suficient cât să nu mai pot cuprinde dintr-o privire casa aceasta care, de trei ani încoace, pentru câteva săptămâni pe an, este și casa mea. Sau, mă rog, o cotă din casa mea, pentru că mă simt foarte bine aici.
Îmi place sentimentul acesta de familiaritate, de a reveni într-un loc în care te simți bine și în care lucrurile încep să-ți fie cunoscute. Sunt locuri care nu-ți aparțin în întregime, dar în care ajungi să te simți acasă. Iar pentru mine, această casă este unul dintre ele.
Primul lucru pe care l-am admirat a fost copacul de avocado, plin de fructe. Nu sunt încă coapte, dar sunt atât de multe, încât nu ai cum să nu le observi. Cât despre qumquat, este prima dată când îl văd încărcat cu fructe verzi, nu portocalii. O imagine care mi-a atras imediat atenția și care mi-a confirmat că am revenit într-un loc pe care îl privesc de fiecare dată cu aceeași curiozitate.
Și, odată ajunsă aici, începe o nouă etapă a călătoriei mele.
Aventura mea în Gan Yavne continuă!
Astăzi vom merge la Tel Aviv. Am înțeles că vom vizita un muzeu de artă. Mai mult de atât n-am reușit să aflu de la prietena mea, dar nici nu insist. Uneori, surprizele fac parte din farmecul unei călătorii.
Așa că aștept să văd ce mi-a pregătit ziua, cu bucurie și cu fericire. După toate cele trăite la Marea Moartă și în En Gedi, sunt pregătită să descopăr și alte locuri, să mă las surprinsă și să mă bucur de timpul petrecut aici.
Până la urmă, acesta este unul dintre marile daruri ale călătoriilor: nu doar ceea ce vezi, ci și ceea ce simți, ceea ce descoperi despre locurile prin care treci și despre tine însăți.
Iar eu mai am încă multe de descoperit.
