Plaha nu este un serial pe care să-l privești detașat. Te prinde nu prin decoruri spectaculoase sau costume elaborate – cel puțin nu la început – ci printr-un sentiment greu de definit: familiaritatea. Limba, accentul, greșelile de vorbire, nuanțele discursului, toate sună cunoscut. Prea cunoscut.
Pentru mine, serialul a fost o întoarcere în timp, în România de după ’89, în anii tinereții mele, când lucrurile se întâmplau parcă după aceleași tipare: multă incertitudine, aranjamente din umbră, șantaj, frică și o putere care nu se vedea mereu, dar se simțea peste tot. Republica Moldova din Plaha seamănă izbitor cu acel trecut. Atât de mult, încât uneori te întrebi unde se termină ficțiunea și unde începe memoria personală.
Nu pot și nu vreau să cred că ororile prezentate – mai ales pierderile de vieți omenești – s-au petrecut chiar în această formă. Prefer să cred că au existat compromisuri, jocuri murdare, înțelegeri ascunse, dar nu în asemenea proporții sângeroase. Serialul exagerează, probabil, pentru efect. Sau poate nu. Și tocmai această îndoială îl face inconfortabil.
Unul dintre motivele pentru care Plaha funcționează este jocul actoricesc. Iulian Postelnicu m-a surprins profund. Atât de autentic, încât am căutat să văd dacă este născut în Moldova. Accentul, ritmul vorbirii, felul în care rostește replicile – toate sunt atât de fidel redate, încât par trăite, nu jucate. Interpretarea lui este solidă, matură, credibilă, la un nivel înalt.
La fel de convingător mi s-a părut și actorul care îl interpretează pe președintele Moldovei, Filipciuc (dacă am reținut corect numele). O prezență calmă, apăsată, cu greutate, care spune mai mult prin tăceri decât prin discurs.
Decorurile nu impresionează, costumele sunt simple, uneori chiar banale, dar pe măsură ce intri mai adânc în poveste, se simte o transformare. Ca și cum, odată cu escaladarea puterii, se schimbă și ambalajul ei.
Personajul Irina nu m-a atins. Deși are temperament și o anumită forță, mi s-a părut ștearsă, lipsită de acel ceva care să te facă să rezonezi. Jocul actoricesc este corect, dar nu ajunge la sufletul meu.
Cred cu tărie că, pentru a avea o voce și o părere despre un film sau un serial, trebuie să-l fi urmărit. Libertatea de opinie nu înseamnă doar a vorbi, ci și a argumenta. Plaha mi-a oferit suficiente motive să o fac.
Una peste alta, da, mi-a plăcut. Nu pentru că este confortabil, ci pentru că este incomod. Pentru că te obligă să-ți amintești, să compari și să simți. Și tocmai de aceea, vă invit să-l urmăriți.
Plaha este un serial politic inspirat din realități est-europene recente, care urmărește mecanismele puterii, corupția, manipularea și jocurile din culisele statului. Acțiunea este tensionată, construită gradual, cu accent pe relațiile dintre personaje și pe impactul deciziilor politice asupra vieților individuale.
Jocul actorilor este, în mare parte, autentic și bine dozat. Iulian Postelnicu oferă una dintre cele mai puternice interpretări, remarcabilă prin naturalețe și finețe, iar rolurile masculine principale sunt susținute cu gravitate și credibilitate. Serialul mizează mai mult pe realism emoțional decât pe spectaculos vizual, iar acest lucru îi conferă forță.
