Am intrat în 2026 cu o imagine care mi-a rămas lipită de suflet: o frăguță înflorită în fereastră. O floricică mică, fragilă, incredibil de delicată. Privind-o, m-am gândit că uneori, dacă ai condițiile potrivite, dacă ai grijă, lumină și un pic de căldură, poți înflori chiar și în contratimp, chiar și în plină iarnă. Frăguța aceea era, pentru mine, delicatețea întruchipată.
Tot în contratimp a fost și faptul că, pentru prima dată de când mă știu, nu am urmărit Concertul de Anul Nou de la Viena. Aici nu am reușit să intru pe TVR, internetul nu m-a ajutat, așa că m-am ales doar cu câteva frânturi văzute ulterior, în reluare. Îl voi vedea, la un moment dat. Nu l-am pierdut, doar l-am amânat.
Ziua s-a așezat altfel. Am citit. Am început o carte nouă – Oameni care vor fi mereu cu mine. La un moment dat, am citit cu voce tare. Pentru Kitty, pisicuța lui Răzvan, care a venit lângă mine, în pat, și s-a cuibărit ca și cum ar fi știut că urmează ceva important. A ascultat. Sau poate doar îi plăcea mai mult cum o scărpinam. Dar în mintea mea, momentul a fost magic. Cuvintele au circulat altfel, mai cald, mai viu.
Am ieșit apoi la plimbare, doar eu și Aurora. Un timp al nostru, rar și prețios. Orașul era surprinzător de viu pentru o zi de 1 ianuarie – multe magazine deschise, oameni pe străzi. Am intrat într-o papetărie și m-am bucurat de niște organizatoare și plannere frumos ilustrate. Le-am fotografiat, cu gândul că unele bucurii sunt făcute să fie păstrate, măcar în imagini.
Înainte de asta, am intrat pe la biserica Botolph’s Church. I-am arătat Aurorei vestigiile acelea vechi, încărcate de timp și liniște. A fost foarte, foarte frumos. Un loc care te obligă să încetinești.
Am intrat și într-un American Candy Shop și am cumpărat câteva bomboane, iar drumul nostru de întoarcere a trecut prin Castle Park. Acolo, pe întuneric, cineva hrănea lebedele. Nu știu dacă făcea parte din staff-ul parcului sau era doar un om cu un ritual tainic. Dar momentul, adunat din frig, lumină slabă și mișcare albă pe apă, a fost unul din acelea care nu cer explicații. Doar prezență.
Seara ne-a prins la jocuri, la ceai și la prăjituri. Afară era frig și vânt, iar înăuntru eram toți cam răciți. Eu cu o tuse sâcâitoare, Karolina la fel, Aurora cu febră, Răzvan pe cale să cedeze și el. Doar Luca încă rezistă, neatins. Am fost după medicamente, ne-am îngrijit cum am putut, cu promisiunea că, ajunsă acasă, mă voi doctorici mai serios. Așa e când umbli prin vânt: mai iei și cu tine câte ceva.
A fost, în felul lui, un 1 ianuarie blând. Nu spectaculos, nu perfect. Dar plin de mici ancore: o floare, o carte, o pisică, o plimbare, niște lebede, o familie adunată la ceai.
Așa a început 2026 pentru mine. Ca o frăguță înflorită iarna.
