A fost o zi friguroasă. Foarte friguroasă. Din aceea în care pare că orașul s-a oprit, că lucrurile au înghețat exact acolo unde le-a prins dimineața. Am început devreme, cu aceleași ritualuri simple pe care le faci atunci când ești cu copiii tăi — grabă blândă, haine groase, voci somnoroase și promisiunea unei zile care încă nu știe ce va deveni.
Am pornit spre centrul vechi, cu pașii mici și respirațiile aburinde. Înainte de artă, a fost mâncarea. Ne-am oprit la Ella’s Cà Phê House, un local vietnamez mic și cald, unde frigul a rămas la ușă. Eu am ales pui, Luca porc, iar Aurora celebra lor supă Pho Ga, care părea să vindece mai mult decât foamea. Ceaiul meu de ghimbir a ars plăcut, Luca și-a băut cafeaua cu tihnă, iar Aurora a sorbit un ceai cu lămâie și ghimbir — sau cel puțin așa cred, pentru că uneori gusturile se amestecă cu starea. A fost foarte, foarte bun. Un popas care a legat ziua.
Apoi, galeria. MP Gallery. Un spațiu în care am intrat cu mâinile reci și am ieșit cu ochii calzi. Lucrările erau frumoase, prețurile — prea mari pentru noi, dar asta nu ne-a împiedicat să zăbovim. Am stat mult în fața lor, iar copiii au fost surprinzător de încântați. Au privit, au întrebat, au simțit. Uneori nu e nevoie să poți cumpăra arta ca să te alegi cu ceva din ea.
Frigul ne-a urmărit mai departe, până când copiii au descoperit un magazin de boardgames. Nu mă pricep prea bine la ele, dar entuziasmul lor era molipsitor. Acolo s-a întâmplat unul dintre momentele mele preferate ale zilei: Luca și-a sunat un prieten să-l întrebe dacă își dorește ceva. Era atât de fericit că poate face o surpriză, încât bucuria lui era mai mare decât a jocului cumpărat. Îmi plac lucrurile acestea. Îmi place cum se gândește la ceilalți, cum transformă intenția în gest concret, simplu și sincer.
Seara ne-a găsit împreună, dar și bolnavi. Tusea și muci au mai tăiat din ritmul lucrurilor, din planuri, din energie. O parte dintre noi n-au putut ieși din casă. Noi, cei care suntem aici, știm că timpul e limitat, că nu putem veni oricând, așa că ne-am mobilizat. Eu am început antibioticul de ieri și, cumva, m-a ajutat. M-a ajutat suficient cât să pot fi prezentă.
Mâine e ultima zi plină aici. Mâine e și ziua lui Luca. O vom sărbători așa cum se cuvine, cu ce avem și cu tot ce suntem.
Să nu uit de vitrinele fotografiate — îmbrăcate încă în haine de sărbătoare, deși perioada se apropie de sfârșit. Oamenii prelungesc uneori bucuria, poate de teamă să nu le scape.
Cam atât, printre tuse și nasuri înfundate. O zi înghețată, dar plină. O zi care, fără să promită nimic, a oferit destul.
