Acum că am ajuns acasă, în locul acesta de poveste în care suntem cazați, pot spune fără ezitare: am făcut douăzeci de mii de pași astăzi. Douăzeci de mii de pași alergați parcă încontinuu, printr-o zi densă, plină, vie.
Am stabilit câteva premiere. Le simt ca pe niște borne discrete, dar ferme, puse la final de an – ca și cum 2025 ar fi decis să se încheie nu liniștit, ci curajos, cu lucruri noi.
Dimineața ne-am despărțit la metrou. Răzvan și Karolina au plecat spre Colchester, iar noi am rămas în Londra. Ne-am împrăștiat pe linii diferite, ca niște fire care se desfac temporar din același ghem.
Am coborât la Piccadilly și am mers la Tate Museum. Un muzeu pe care Luca îl văzuse când era mic și care, atunci, nu-i spusese nimic. Însă anii au lucrat tăcut în el. Am vorbit despre artă, despre privire, despre timp. Și, iată, și-a dorit să se întoarcă.
Dimineața la Tate e altfel. Mai mult aer, mai puțină grabă. Nu nebunia de la Trafalgar, nu agitația serii de la National Gallery. Tate are o altă vibrație.
Am zăbovit. Am revenit la lucruri cunoscute, am privit cu atenție altele noi. Arta modernă nu te mângâie, te provoacă. Îți cere să fii prezent. Și am simțit limpede diferența dintre cele trei lumi pe care Luca le-a traversat deja: National Gallery, Tate și British Museum. Trei feluri de a simți istoria, frumosul și omul.
De la Tate am pornit spre London Bridge. Ne-am oprit, am privit, am lăsat orașul să ne intre în ochi. Apoi, firesc, ne-am despărțit din nou. Ei aveau o întâlnire, eu am rămas singură.
Prima dată singură în Londra, cu adevărat singură. Nu în jurul hotelului din Paddington, nu într-un parc cunoscut, ci în miezul orașului.
Am pornit spre Tower Bridge. Un drum lung, intens, de-a lungul Tamisei. Apa curgea calm, iar eu mi-am amintit de „Cei trei într-o barcă”, de umorul și tihna lui Jerome K. Jerome. Am trecut podul, am mers mult, fără grabă, cu ochii în stânga și în dreapta.
Căutam o stație de metrou și nu o găseam. Google se învârtea aiurea, eu odată cu el.
Doi bărbați m-au ajutat. Simpli, calmi, politicoși. Și am ajuns, nu unde credeam, ci la Borough. Nu London Bridge, dar suficient cât să înțeleg ceva important: metroul londonez nu e deloc înfricoșător. E logic, e sigur, e prietenos, dacă ai răbdare să citești și să asculți.
Am schimbat linii, am coborât, am urcat din nou. Singură. Și ceea ce altădată mi s-ar fi părut înspăimântător, acum era doar… normal.
Mersul pe jos și metroul, fără mașină, fără grabă, dau excursiei alte valențe. Te obligă să simți orașul, să-l lași să te atingă.
Dar cea mai mare descoperire a zilei a fost alta.
A fost prima dată după douăzeci de ani când am avut grijă doar de mine. De nimeni altcineva.
Un exercițiu greu. Straniu. Încă prea proaspăt ca să-l pot analiza. Dar știu că desprinderea copiilor de lângă mamă nu e o pierdere. E un câștig. Pentru ei – independență, încredere, lume. Pentru mamă – regăsire, respirație, identitate.
Am ajuns acasă pe întuneric, la căsuța aceasta care pare scoasă dintr-o poveste. Sunt copleșită de generozitatea Ralucăi și a soțului ei. Să-ți lase cineva casa pe mână e un act de încredere rar. Și emoționant.
Copiii au ajuns mai târziu. Evident.
Și așa s-a încheiat ziua aceasta – 28 decembrie, cred. Deși azi am aflat că e duminică. Am pierdut noțiunea timpului, a zilelor. Și poate că e cel mai frumos semn că sunt unde trebuie.
Ne vom întoarce la Răzvan, pentru finalul de an. Deși, recunosc, aș mai fi rămas aici. Londra e solicitantă, acaparatoare, dar incredibil de frumoasă. Totuși, toate au o măsură.
Urmează ziua lui Luca. Douăzeci de ani.
O vârstă miraculoasă.
Și mă gândesc, inevitabil, că nimeni nu m-a învățat cum pot arăta 20 de ani frumoși. Dar privesc acum și știu că trebuie să fiu recunoscătoare. Poate n-am știut întotdeauna cum, dar m-am străduit. Să le ofer fiilor mei alte fețe ale acestei vârste. Alte șanse.
Cam atât pentru astăzi.
O zi super – sau, cum ar spune Nicolle: super-truper.
