machetedidactice.com

Frământări în creierii nopții

De fiecare dată când noaptea capătă alte valențe decât cele pe care le știu, le știu de prea multă vreme, gândurile dau năvală, certându-se care să aibă întâietate. Și atunci când noaptea se desfășoară diferit și pentru alți locatari ai casei, totul se transformă pentru că se amestecă gândurile și iese un tărăboi aparte. E așa special că nici măcar nu se aude, însă se simte complet diferit. Pulsul crește, gâtul este prea îngust pentru a înghiți găluștile de aer, plămânii speriați pentru a primi aerul de care ai atât de multă nevoie.
Pentru că am căpătat deja un antrenament încerc să gestionez totul cu mai multă răbdare și să las valurile învolburate să se spargă de sufletul meu până a ajunge la altele. S-au adunat multe, viețile noastre au suferit niște modificări la care nu ne așteptam și toate coroborate cu ce deja știam a cam aglomerat judecata.
Noaptea trecută a fost una în care liniștea îți spărgea timpanele, atât de adâncă era, prin fereastra larg deschisă nerăzbătând nici adierea unei pale de vânt. Când am deschis-o, nu era nici o lumină care să licărească în vreun cămin, doar luminile de pe stradă încercau să îndulcească bezna.

Am stat așa minute bune până aerul rece a reușit să ne facă pielea de găină după care ne-am cuibărit la căldură cu speranța că toate s-au așezat atât cât să ne lase să ne încărcăm bateriile pentru ziua ce urma să o parcurgem. Unii dintre noi au reușit mai bine, alții mai trebuie să repete până ce rezultatul dorit se va materializa. Am învățat că trebuie să am răbdare și exersez asta de ani de zile, așa că nu sunt cuprinsă de disperare decât secvențial, după care mă regrupez și merg mai departe.

Nu sunt tristă, dacă asta cumva răzbate din aceste rânduri ci sunt fericită pentru fiecare clipă pe care o petrece alături de oamenii pe care-i iubesc atât de mult și pe care încă mai trebuie să-i ocrotesc. Și am speranța că lucrurile se vor mai liniști și noi ne vom vedea de parcursul vieții noastre, așa cum va dori Dumnezeu!

Azi, toată ziua a plouat și nu ușor, ci torențial în reprize lungi.

Am privit pe fereastră fără a vorbi, fiecare pierdut în gândurile lui. Ploaia spală multe, dar aduce cu ea și alte trăiri. E bine că în ciuda întunericului din casă, lumina era mai prezentă ca niciodată în mințile noastre. Și dacă speranța există, restul se va așeza cumva.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: