Sunt atât de multe activități pe care mi-ar plăcea să le fac cu copiii. Activități care ies din tiparul fișelor rapide și al lucrurilor făcute pe fugă. Activități care cer timp, răbdare, atenție și resurse. Unele dintre ele au un grad de complexitate mai mare și, inevitabil, un cost mai mare – nu doar financiar, ci și uman.
Lucrând singură, de multe ori mă lovesc de limita aceasta: dorința este mare, ideile sunt multe, dar nu toate pot deveni realitate. Și nu pentru că n-ar merita copiii, ci pentru că fiecare activitate serioasă înseamnă materiale, consumabile, instrumente, spațiu și, mai ales, prezență reală lângă copil.
Trăim vremuri în care copiii sunt mereu grăbiți spre „mai târziu”. Părinții cred că vor avea timp, cândva, să stea cu ei, să facă, să creeze. Numai că cei mici cresc incredibil de repede, iar ceea ce nu li se oferă acum nu se mai poate recupera la fel. De aceea simt, poate mai apăsat ca oricând, responsabilitatea de a le pune în față provocări pe care acasă nu le întâlnesc.
De câte ori pot și de câte ori contextul îmi permite, aleg activități complexe. Nu neapărat ușoare sau „curate”, ci autentice. De exemplu, ieslea cu personaje din lemn. Am cumpărat figurinele, iar copilul a trebuit să le picteze, să le personalizeze, să construiască un ansamblu coerent: Pruncul Iisus, ieslea, Fecioara Maria, Iosif, cei trei magi, steluța. O activitate care cere grijă, răbdare, coordonare mână–ochi și multă stăpânire a motricității fine. Nu e un lucru care se face pe fugă și nici unul care se poate lăsa „la liber”.
La fel sunt și copăceii care înfloresc sub ochii copilului – un experiment STEAM care pare simplu la prima vedere, dar care implică observare, mânuire de ustensile, atenție la detalii și o bucurie reală a descoperirii. Mi-ar plăcea să-i duc în fiecare grupă, dar realitatea financiară spune altceva. Când ai 20 de copii, costurile cresc rapid. Poți face o dată, de două ori, fără să fii în câștig, dar la un moment dat trebuie să recunoști că baza materială contează. Copilul are nevoie să pună mâna, să aibă materiale de calitate, iar toate acestea se adună într-un buget care nu e deloc mic.
O altă activitate care a avut un succes uriaș este cea cu balonul înfășurat în ață trecută prin lipici sau aracet. O activitate spectaculoasă, dar extrem de solicitantă pentru adult. Dacă lași un copil preșcolar nesupravegheat, totul se transformă rapid într-o mare lipicioasă de frustrare: mâini unse, haine murdare, nemulțumire și renunțare. Aici lucrul este aproape unu la unu. La școlari e mai simplu, dar la preșcolari prezența adultului este esențială, constantă, reală.
Și aici apare una dintre cele mai mari dureri ale sistemului: un singur educator în fața a peste 20 de copii. Oricâtă bunăvoință ar exista, este imposibil să supraveghezi, să îndrumi și să ajuți cu adevărat fiecare copil în parte. Imposibil. Nu pentru că educatorul nu vrea, ci pentru că fizic și emoțional nu se poate. Iar faptul că acest lucru nu este recunoscut de cei care decid din birouri este o discuție dintr-un cu totul alt registru.
Așa că rămân cu dorința, cu determinarea și cu momentele rare în care numărul de copii îmi permite să fac lucrurile așa cum trebuie. Și de fiecare dată când reușesc, știu că e un câștig enorm. Pentru copil, pentru mine și pentru acea parte din educație care nu se face din vorbe, ci din mâini murdare, ochi curioși și timp oferit cu adevărat.
