Ce vreme oribilă! Când eram copil, auzeam destul de des expresia: „E o vreme de nu dai un câine afară.” Paradoxul e că noi n-am avut niciodată câine, dar, mă rog.
Așadar, o ploaie din aia măruntă, determinată, perseverentă, care m-a însoțit la cimitir. Că da, na, duminică, cimitir, mulți dintre noi plecați. După aceea, cumva, o continuare a unei dimineți leneșe. Dar, înainte de a merge la cimitir, am dus copilul la maxi-taxi, pentru că a plecat la universitate. A venit, iar eu miercuri plec și ce-i în capul meu nu vreau să spun. Dar, mă rog să fie bine.
După aceea, am mai făcut câteva cumpărături, m-am întors acasă și am făcut un proiect pentru un copilaș care nu are timp să-l facă. Și aici am avut așa, o mâhnire, pentru că i-ar fi fost de mare ajutor să parcurgă toate etapele proiectului respectiv. E un proiect care cere destul de mult timp, multă atenție, determinare și implicare. Atribute pe care astăzi nu prea le mai găsești nici în școala românească, dar nici prin familie. Așa că… în fine, nu vreau să par că critic. E doar o părere.
Apoi am ieșit, pentru că mi-am zis că trebuie să-mi fac pașii, deși astăzi n-am mai bifat trifoiul verde, că nu am mai dat check-in-ul la somn. Dar asta e.
Am ieșit, orașul era pustiu, gol. M-am dus până la farmacie să iau niște medicamente, pentru că, în urma analizelor pe care le-am făcut ieri, am constatat că cele două luni de bisglicinat de magneziu au fost în zadar. Magneziul meu e undeva la limită, aproape de limita inferioară, iar crampele astea îmi fac degetele de la picioare să se deschidă ca niște evantaie. Ca să nu mai spun că mă trezesc în toiul nopții nu cu mușchi, ci cu niște coarde întinse la maximum.
Am terminat „Fiicele din Shandong” și cumva m-am necăjit. M-a necăjit tipul ăsta de abordare a femeii, felul în care sunt privite și tratate femeile în povestea asta. Femeia e un fel de bătaie de joc. Dar astea sunt obiceiuri din culturi diferite. La noi parcă e un pic mai bine, dar tot mi-a lăsat un gust amar.
Să lupți o viață întreagă, să ai grijă de fiicele tale, iar faptul că n-ai născut un băiat să te țină mereu în poziția de a sta în genunchi și de a mulțumi o matroană care, prin voia sorții, a avut un băiat pe care să-l căsătorească… În fine, nu mi-a căzut atât de bine.
Și acum, seara, cu centrala pornită, cu pregătirile pentru întâlnirile de mâine pe care le am cu copiii, cu optimismul ăsta al meu… Eu tot aprind luminile, ca să nu moară optimismul înnegurat. Și mă agăț de ideea că am sosit pe pământul ăsta ca să fac ceva și că, probabil, dacă încă mai sunt aici, încă nu am terminatce aveam de făcut.
Dar, mă rog. În ciuda faptului că tot aprind beculețele, cele pe care le-am aprins deja, în momentul în care înaintez și arunc o privire în spate, ele sunt stinse.
Da, asta-i treaba.
Cam atât pentru o duminică de 18 octombrie.
