De obicei, vinerea seara îmi rezerv timp pentru a recapitula materialele pe care le-am pregătit după ultimul atelier de la Rainbow. Îmi place să trec încă o dată prin tot ce am construit, pentru că procesul prin care ajung să conturez scenariul unei întâlniri este destul de elaborat. Caut abordări potrivite pentru fiecare domeniu în parte, încerc să găsesc legături între ele și am grijă ca toate să se așeze în jurul elementului principal al întâlnirii.
Pentru mâine, acest element este bufnița.
Poate vă întrebați cum am ajuns la ea și de ce tocmai acum. Ei bine, a fost o întâmplare. Mi-a apărut în cale o frunză care arăta exact ca o bufniță. Culorile ei de toamnă au făcut-o și mai potrivită pentru această perioadă, așa că am avut imediat un punct de plecare pentru tema întâlnirii.
Bineînțeles, am vrut să aflu și ce fel de copac este, mai ales că nu-mi aminteam să-l fi văzut până acum în România. Am descoperit însă că îl mai întâlnisem, doar că nu aici, ci într-un parc din Paddington, chiar în fața hotelului în care eu și fiii mei am fost cazați de mai multe ori.
Atunci nu remarcasem frunzele, ci florile. Era un arbore lalea, iar florile lui arată exact ca niște lalele. Îmi amintesc și acum cât de mult m-am mirat când am văzut lalele crescând într-un copac. Se pare că unele întâlniri cu natura au nevoie de mai mult timp pentru a-și dezvălui toate detaliile.
De data aceasta, frunza a fost cea care mi-a atras atenția și care m-a condus spre bufniță. Așa am început să construiesc întreaga întâlnire în jurul ei, căutând modalități prin care să duc acest subiect în cât mai multe dintre domeniile pe care vreau să le explorăm împreună.
Și ajung, inevitabil, la fișe. La materialele pe care țin atât de mult să nu le ocolesc și să le aduc în fața copiilor, pentru că fac parte din ceea ce îmi propun să le ofer.
Există însă o variabilă pe care nu reușesc să o controlez și care, de fiecare dată, îmi dă peste cap o parte din planificare: nu știu câți copii vor veni și nici ce vârste vor avea.
Paranteză: este o problemă cu care mă lupt de ceva vreme și care, sincer, mă epuizează energetic. Poate pentru că nu reușesc să înțeleg de ce nu găsim o soluție și de ce tocmai această componentă trebuie să rămână variabila întâlnirilor.
Știu ce ofer. Știu ce valoare au materialele pe care copiii le folosesc și pe care apoi le iau acasă. Știu câtă diversitate aduc prin poveștile pe care le pregătesc și prin felul în care încerc să construiesc fiecare experiență.
Și totuși…
Totuși, continui să cred cu tărie că procesul educației este unul anevoios. Că lucrurile care contează se construiesc în timp, cu răbdare, consecvență și multă muncă. Iar eu trebuie să fac ceea ce știu mai bine, cu aceeași determinare de care am nevoie pentru a merge mai departe, chiar și atunci când unele lucruri rămân fără răspuns.
Așadar, mâine vom încerca să furăm puțin din înțelepciunea bufniței, această înaripată discretă, care zboară fără să facă zgomot.
Vom porni de la o frunză, vom explora, vom descoperi și vom încerca să găsim sensuri noi într-un subiect care, la prima vedere, pare simplu.
Pentru că, uneori, o întâlnire bună începe cu o frunză de toamnă. Iar ceea ce construim pornind de la ea depinde de curiozitatea noastră, de întrebările pe care ni le punem și de disponibilitatea de a privi lumea puțin mai atent.
