Uneori, filmele nu ni se arată pe de-a-ntregul din prima. Revin la noi, se decantează, ne caută din unghiuri diferite, până când găsesc o fisură prin care să intre cu adevărat. Așa mi s-a întâmplat cu Cravata Galbenă – o peliculă pe care n-am reușit s-o las în urmă după avanpremieră. Iar drumul meu înapoi spre ea a fost presărat cu voci, amintiri, interviuri și o emoție care s-a tot adunat, ca un ecou ce nu vrea să tacă.
Am ajuns la Cravata Galbenă încă din 12 noiembrie, la avanpremieră – cu două zile înainte să intre oficial în cinematografe. Știam că va urma să fie lansat pe 14, așa că m-am grăbit să-l prind cât încă plutea în aer prospețimea lui. Dacă răsfoiți articolele de aici, veți găsi și notițele mele de atunci, scrise acum o săptămână, joia trecută.
Între timp, însă, s-au mai adunat lucruri. Am ascultat interviuri cu Dan Grigore și Marina Constantinescu, am urmărit fragmente cu fiul dirijorului, cu producătorul, cu actorii. Am prins chiar și câteva detalii din culise. Dar, mai ales, m-am întors la înregistrările cu Sergiu Celibidache însuși – la felul în care vorbea, la privirile lui tăioase, la ideile lui care nu încăpeau în cadre simple.
Așa că m-am întors și eu la film. De data asta alături de prietena mea, Ana.
Sala nu mai era arhiplină ca la avanpremieră, dar era suficientă forfotă cât să simt că oamenii încă vin cu așteptări. M-am așezat altfel, cu gândul de a privi pelicula printr-un unghi nou. Și asta nu a făcut decât să-mi întărească o impresie timidă de data trecută: John Malkovich, în rolul său, nu mi s-a lipit de inimă. E o părere de cinefil amator, desigur, și nu mi-a stricat cu nimic experiența — doar că nu m-a atins așa cum m-a atins Ben Schnetzer, cel care-l joacă pe Celibidache de tânăr până în anii maturității trecute de 50. În el am găsit o continuitate, o vibrație autentică.
Am întâlnit o prietenă după film. M-a întrebat râzând: „În interviurile alea pe care le-ai văzut, Celibidache vorbea ca și cum avea prune în gură?” Nu, n-a vorbit niciodată așa. Așa vorbea doar Malkovich. M-a mai întrebat ce scenă mi-a plăcut cel mai mult. Pentru mine, a fost scena cu pietrele. Pentru că în ea am simțit continuitatea vieții: acolo unde sub pietre era foșgăială, totul părea firesc. Când totul devenea static, în mintea mea se instala un soi de sterilitate. Prietena mea mi-a spus că ea a fost cucerită de scena cu copiii pe patinoar — acel moment plin de lumină în care Sergiu cel tânăr își îngăduie amintirea unei copilării deja îndepărtate.
Nu-mi pare rău că m-am întors. Filmul se vede bine, se aude bine. Da, sunt clișee. Da, sunt lucruri care poate că nu-s duse la capăt. Dar nu am înțeles deloc valul de efervescență iscat de cronica aceea scrisă de liceeni. Am citit și eu indignările: că ar fi scrisă „ca o compunere”. Ei, și? Cuvintele sunt cuvinte – dacă te ating, și atât, au făcut destul!
M-au amuzat și criticile despre faptul că orașele din film seamănă între ele. Poate că da. Dar nu cred că asta e firul de care trebuie tras pentru a destrăma o poveste. Lumea are nevoie de critică, sigur că da. E sănătos. Nu toți trebuie să vibrăm în același ton. Dar nu văd rostul în a îneca o peliculă în ocară doar pentru că nu se aliniază tuturor gusturilor.
Am stat, cum fac mereu, până la finalul finalului. Și, da, pentru mine filmul a avut momente care mi-au plăcut foarte mult. Sunt un cinefil amator, nimic mai mult. Părerea mea contează doar pentru mine și pentru câțiva prieteni care au răbdare să mă asculte când încep să înșir astfel de enunțuri.
Dar vă spun sincer: mergeți să-l vedeți. Nu vă puteți forma cu adevărat o părere altfel. Și oricum, la final, veți fi influențați de oamenii care contează pentru voi. Așa suntem făcuți.
Vizionare plăcută!
