Astăzi am ajuns în Iași nu dintr-un impuls de plăcere, ci dintr-o nevoie. Trebuia să rezolv niște lucruri care mă urmăresc de la începutul anului, probleme grele, care îmi apasă gândurile și îmi consumă energia. Nu dormisem bine cu o noapte înainte, iar oboseala se așezase deja pe umerii mei, grea și tăcută.
După ce mi-am făcut treburile, am tras mașina în parcarea de la Palas. Știam că acolo, contra unei taxe, am măcar liniștea că o voi găsi la locul ei. Am intrat în mall și m-am oprit la Starbucks, cu gândul să-mi iau un latte care să mă ajute să-mi adun puțină energie.
La tejghea, un tânăr barista, cu un zâmbet sincer și o voce caldă, mi-a spus că e ziua cafelei și că, dacă cumpăr o pungă de cafea boabe, băutura mea este din partea casei. Am luat punga, 35 de lei pentru o aromă bună pe care am savurat-o mai târziu acasă. Am schimbat câteva cuvinte cu el și i-am spus, din suflet, că sper ca angajatorii să-i aprecieze munca și felul în care știe să vorbească cu oamenii. M-am gândit că, la rândul meu, i-am putut oferi o mică încurajare, așa cum și el, fără să știe, îmi făcuse ziua mai ușoară.
În timp ce așteptam cafeaua, am simțit că sunt privită. O doamnă, însoțită de o fetiță, s-a apropiat de mine. Și-a ales cuvintele cu delicatețe și mi-a spus cât de mult îi place rochia pe care o purtam și cum îmi stă părul. Nu îmi fac părul nicăieri, i-am spus zâmbind, așa e el. Complimentul ei m-a surprins și m-a atins în același timp. Poate pentru că nu știu mereu să primesc cuvinte frumoase. Dar, în acel moment, am simțit o bucurie simplă și curată.
Și am realizat ceva: un cuvânt frumos, venit de la un străin, are puterea de a-ți lumina ziua mai mult decât crezi. E un gest care nu costă nimic, dar poate rămâne în mintea și inima cuiva mult timp după ce drumurile voastre s-au despărțit.
Îmi promit mie însămi să fac și eu asta mai des. Să nu las frumusețea pe care o văd la oameni să treacă neobservată. Pentru că poate, în felul acesta, într-o zi grea, voi fi eu străinul care schimbă ceva în bine în viața cuiva.
Afară, Iașul vibra sub lumina caldă a verii. Palatul se ridica mândru, înconjurat de zumzetul turiștilor și de clinchetul aparatelor foto. Dar, pentru mine, adevărata frumusețe a acestei zile nu a stat în clădiri, nici în cerul senin, ci în delicatețea unui gest.
Voi păstra în suflet zâmbetul acelei doamne și felul firesc în care mi-a spus ceva frumos, fără motiv și fără a aștepta nimic în schimb. A fost ca și cum cineva, pentru o clipă, a tras perdeaua unei încăperi întunecate și a lăsat lumina să intre.
Și mi-am dat seama că poate tocmai asta e frumusețea vieții: mici întâlniri, la întâmplare, care ne aduc aminte că suntem văzuți, că suntem parte dintr-un dans invizibil al bunătății.
Poate, într-o zi, voi fi și eu pentru altcineva acea rază neașteptată.
