Am pornit puțin după ora nouă, sub un cer de un albastru aproape imposibil, limpede ca sticla. Aerul vibra ușor, iar emoția din suflet avea și ea nuanțe albăstrii — intense, profunde, aproape sonore. Gabi și Robert, maeștrii surprizelor bine ascunse, erau gazdele mele de drum. Cu ei, nicio zi nu seamănă cu alta, iar ceea ce urmează nu poate fi niciodată prevăzut.
Până la destinația finală am făcut o oprire la mormântul lui David Ben Gurion, primul prim-ministru al Israelului, loc de reculegere și reflecție, așezat în mijlocul unui peisaj care pare desprins dintr-o carte despre lumi pierdute. De acolo, priveliștea către deșertul Negev se desfășoară ca o pictură în nuanțe de ocru, aur și alb, o mare pietrificată în bătaia soarelui.
Când am ajuns la Eilat, termometrul arăta 31 de grade. Orașul ne-a întâmpinat cu o lumină intensă, aproape lichidă, care scaldă totul într-un calm strălucitor. Eilat — orașul de la capătul sudic al Israelului, acolo unde deșertul atinge marea, iar munții se colorează la apus într-un spectacol roșiatic de neuitat.
Hotelul nostru, Club In Eilat, e un mic colț de verdeață luxuriantă, un labirint de alei umbrite de palmieri și flori tropicale. Apartamentul în care ne-am cazat era spațios, cu două dormitoare și un living generos ce dădea spre un balcon însorit. În curte, o piscină cu apă limpede strălucea sub soare, iar pe fundul ei se zărea un mozaic colorat, ca o fereastră către mare. Totul pulsa de viață: personalul grăbit, râsetele copiilor, frunzele care foșneau leneș în vânt.
Am lăsat bagajele și, înainte să apuc să-mi trag sufletul, Gabi a zâmbit complice:
— „Ne pregătim de o aventură. Mergem la Camel Ranch!”
Adevărul e că nu aveam în bagaj niciun pantalon. Doar rochii, pentru că nu știam ce mă așteaptă. Dar Gabi, prevăzătoare ca întotdeauna, mi-a împrumutat o pereche de pantaloni. Puțin mai scurți, cu vedere la gleznă — dar perfect potriviți pentru o aventură în deșert.
Camel Ranch Eilat e o oază de liniște și autenticitate, așezată între dealuri aride și văi presărate cu pietre roșcate. Acolo, turiștii pot trăi o clipă din farmecul vieții beduinilor — plimbări cu cămilele, ateliere tradiționale și apusuri care te lasă fără cuvinte.
Cămila mea, Teila, avea zece ani. Blândă, liniștită, aproape meditativă. În spatele meu, Gabi încălecase o cămilă mult mai zvăpăiată, ocupată să-și alunge muștele care-i dădeau târcoale. Am pornit încet, legănate de ritmul molcom al pașilor prin praful roșiatic al deșertului. Soarele cobora ușor, iar lumina se topea într-un amestec de auriu, roz și portocaliu. Era o tăcere frumoasă, doar vântul ne mângâia ușor obrajii și se juca în părul nostru.
Deși spatele meu încă mă trăda uneori, durerea s-a risipit în aerul cald al serii. Am simțit o pace adâncă, o recunoștință tăcută pentru clipa aceea simplă și totuși grandioasă.
După plimbare, am fost poftiți la o gustare tradițională: brânzeturi, legume proaspete și o pita frământată și coaptă chiar acolo, sub ochii noștri. Era un festin modest, dar cu gust de bucurie adevărată.
Seara ne-a găsit plimbându-ne pe malul mării, în lumina caldă a felinarelor. Eilat fremăta de viață — terasele pline, parfumuri care pluteau în aer, oameni veniți din toate colțurile lumii. În jurul nostru, clădirile moderne și marea de un albastru adânc se împleteau într-un tablou care părea ireal.
Ce zi! O zi care a început simplu, dar s-a transformat într-o poveste de păstrat.
